In principiu, revolutiile sunt la antipodul reformelor, ca vehicul al schimbarii. In timp ce ultimele incearca sa raspunda nevoilor modernizarii si adaptarii la solicitarile imperioase ale prezentului, celelalte fac tabula rasa ce a fost in numele a ceea ce vine, netezind terenul cu mijloace violente – concret sau simbolic – pentru un alt fel de viitor, radical diferit.

Atunci cand romanii au inceput sa se miste cu intentii revolutionare, dorind rasturnarea ordinii existente in speranta unei alte asezari, superioare, a lucrurilor, ei au facut acest lucru in acord cu tendinte mai ample, europene. Dinamica sociala si politica in fruntea careia a stat Tudor Vladimirescu, la 1821, s-a petrecut in acord cu ridicarile altor popoare europene la lupta impotriva Sfintei Aliante reactionare de dupa era napoleoniana. In 1848, bonjuristii au adus mai departe, catre Est, revolutia burghezo-democratica din Franta si din alte state europene, cu speranta reorientarii axiale a civilizatiei romanesti prinse in menghina monopolului politic si economic turcesc. Un secol mai tarziu, dupa al doilea razboi mondial, rotirea de axa impusa de tancurile sovietice, de intelegerile de la Ialta, dar si de esecul Romaniei burgheze de a gestiona tara in mod democratic, a condus la transformarea violenta a societatii romanesti in directia modelului moscovit, de fapt marxist (si deci, pana la urma, tot de inspiratie europeana). Dar o jumatate de veac de trai in interiorul sistemului sovietic a adus Romania, din nou, in pragul unei schimbari revolutionare. In decembrie 1989, in acord cu o tendinta afirmata in intregul spatiu european – chiar daca nu si in alte spatii (precum China, Coreea de Nord sau Cuba) –, cea mai recenta revolutie a romanilor s-a ridicat impotriva dictaturii, a sistemului socialismului real si a doctrinei oficiale care il anima, incercand o noua racordare la ceea ce parea no