Traseul postdecembrist al celor implicaţi în uciderea Lepei Bărbat arată că matrix-ul îşi creează nestingherit propria realitate şi că, de fapt, nu prea a pierdut nimeni în afară de noi. Ei sunt aceiaşi. Sursa: EVZ
Pe 7 octombrie 1989, într-un Berlin de Est scăldat de un soare ciudat, Mihail Gorbaciov cobora în viteză treptele aeronavei prezidenţiale sovietice, repetând în gând fraza aceasta pe care urma să o rostească apăsat în faţa jurnaliştilor: „Wer zu spät kommt, den bestraft das Leben” („Viaţa îi pedepseşte pe cei care întârzie”).
Pe 4 decembrie 1989, la ultima vizită făcută în bastionul ideologic al lui Nicolae Ceauşescu, Gorbaciov n-a mai reluat formula. Autismul dictaturii de la Bucureşti era atât de accentuat încât orice cuvânt s-ar fi lovit mortal de zidul teribil al ignoranţei.
La două decenii distanţă de la tiranicidul care a acţionat butonul de start al democraţiei româneşti, ştim că, de fapt, tulburarea patologică le era caracteristică doar soţilor Ceauşescu. Ultimii „true believers” ai comunismului de inspiraţie stalinistă, Elena şi Nicolae erau, în 1989, singurii români care mai imaginau în culori soarta socialismului. Nici măcar aparatul teribil al dictaturii nu mai credea în religia oficială.
Au apărat sistemul doar pentru o secundă, până au fost siguri că nimic bun nu li se mai poate întâmpla în calitate de îngeri păzitori ai Raiului ceauşist. În ultimul său deceniu, comunismul românesc n-a mai fost nici măcar un sistem coerent, capabil să secrete valori. A fost doar o imensă reţea de interese şi beneficii, gestionate cu mână de fier împotriva destinului unui întreg popor. Iar în momentul în care şi-au spus că lucrurile nu mai pot continua aşa, figurile nomenklaturii şi ale securităţii şi-au luat toate măsurile de siguranţă pentru a se asigura că matrix-ul va supravieţui.
“Evenimentul
