Am făcut parte din prima generaţie de bursieri „Vasile Pârvan“, a programului guvernamental iniţiat de Marian Papahagi la Academia română din Roma (Accademia di Romania), în calitate de director al instituţiei, din 1998. Am ajuns acolo la două zile după ce el plecase dintre cei vii: dispariţia profesorului Papahagi suspenda toate mişcările anterioare, menite să reîntemeieze „şcoala românească la Roma“, abrogată de regimul comunist. Aterizam, alături de mult mai tinerii mei colegi de bursă, într-o lume grăbită să se reîntoarcă la status quo-ul anterior, să şteargă cît mai repede urmele iniţiativelor acestui intempestiv constructor de instituţii pe model occidental. Bursele noastre nu mai soseau de la Bucureşti, nimeni din cei de acolo nu ne dorea acolo, eram descurajaţi cu tenacitatea picăturii chinezeşti, cădeam în cursele ce ni se întindeau pentru că, adesea, unii din noi se potriveau logicii lor.
Fuseseră de-ajuns două zile fără Papahagi pentru ca Accademia să redevină o insulă de „românitate“, în ceea ce are aceasta mai ambiguu, mai nostalgic, mai rezistent, flagrant diferită de lumea de afară, de Cetatea Eternă, de lumea europeană normală – în care ne simţeam la fel de „rătăciţi“ în absenţa profesorului. În chip surprinzător, „Românica noastră“ era mai greu de îndurat, la Roma, decît povara noutăţii – pentru noi – a Romei înseşi. Am ţinut, vreme de doi ani, un jurnal al acestei supravieţuiri, din care reproduc aici cîteva fragmente de început, ca pe o posibilă alegorie a raţiunilor de a fi ale profesorului Papahagi, ca reîntemeietor al şcolii româneşti din Italia.
3 februarie 1999, AccRo
O zi în care aproape că îmi regăsesc ritmuri. Mă scol devreme şi readorm, apoi, în sfîrşit, am chef de lucru. Fişez eminescologie fascisto-legionară, cu mare interes. Ca de obicei, gîndul meu zboară la altceva decît proiectul pe care, se presupune, îl
