Intr-o zi de primavara a anului 1990, eu si Gabriel Dimisianu ne plimbam prin Paris, cu cate 100 de franci in buzunar fiecare. Chiar si aceste sume mici (100 de franci echivalau cu 20 de dolari) le obtinuseram cu greu, pentru ca in Romania valuta straina era o raritate dupa ce zeci de ani la rand fusese interzisa.

Eram fericiti, istoviti si flamanzi. O zi intreaga ne plimbaseram pe strazile Parisului si urcaseram chiar si numeroasele trepte care duc la catedrala Sacré-Coeur de pe colina Montmartre. Apoi coboraseram din cer pe pamant.

Ne taram, deci, picioarele grele ca de plumb pe un macadam delicat pe care imi inchipuiam trecand, cu un duruit placut, trasurile din "Cei trei muschetari". Nu ne puteam ingadui sa intram intr-un restaurant, asa ca ne-am cumparat doua cutii de bere si o punga mare cu alune prajite si, in primul scuar pe care l-am intalnit, ne-am asezat pe un parapet de piatra sa luam masa.

Voiam sa incepem cu alunele, dar punga cu alune, confectionata dintr-un material plastic foarte rezistent, nu se lasa deschisa. Am incercat sa o sfasii cu dintii, dar n-am reusit. Atunci, din multimea animata din jur, s-a desprins un tanar cu figura iradiind de amabilitate care mi-a luat delicat punga din mana ca sa o desfaca el. M-am gandit ca tanarul cunoaste o metoda simpla si ingenioasa de desfacere a pungii si mi s-a facut rusine de nepriceperea mea. Fara indoiala, in ochii lui aparusem ca o maimuta care nu stie decat sa-si infiga coltii in ambalaj. Eram hotarat sa nu-i spun ca provin din Romania, ca sa nu-mi fac de ras tara.

Numai ca ma inselasem. Tanarul, surazator, a cautat intr-adevar, la inceput, un maneras secret la coltul pungii, dar, negasindu-l, s-a apucat si el sa traga de punga, si mai salbatic decat mine. Mi-am dat seama ca era si beat, ceea ce ce ii accentua neindemanarea innascuta. Am incercat sa-l opresc, dar nu m-am fa