Am avut prilejul să-l revăd pe tenorul Marius Brenciu în spectacol, după mulţi ani, la München, în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, ovaţionat la final de un public extrem de pretenţios şi chiar închistat. Ştiam că este cetăţean belgian, că a abordat, de-a lungul anilor, multe roluri noi, pe scene tot mai importante sau că a lucrat succesiv cu impresari cunoscuţi, fiind în prezent reprezentat de Mastroiani (IMG) pentru America de Nord şi Anglia şi de Hilbert pentru Europa, că era laureat la concursurile „Enescu“ – Bucureşti – „Regina Elisabeta“ – Bruxelles – sau la cel de la Cardiff. Dar ştiam, de asemenea, că ultimele sale apariţii la Bucureşti fuseseră primite cu multă rezervă de cronicari, iar după debutul său la Paris, în rolul titular din Idomeneo de Mozart, un cotidian de la noi s-a grăbit să titreze că „Marius Brenciu a fost fluierat la Paris“, ceea ce probabil l-a determinat să plece definitiv din ţară. Ce s-a întîmplat la Paris? La Opera din Paris a fost un context nefericit, dirijorul Ivan Fischer dorind să fie şi regizor; noi, toţi soliştii, am spus încă de la repetiţii că ceva nu funcţionează, la „generală“ a fost avertizat şi directorul Gall că va fi un dezastru, dar el ne-a asigurat că va fi fluierat doar regizorul, fără a fi afectaţi soliştii, dar nimeni nu a reacţionat aşa. Toţi au fost huiduiţi! Au fost „buuh“-uri chiar după primul act, iar la final, eu am ieşit ultimul şi deja nu se mai ştia pentru cine erau fluierăturile, dar am avut şi „bravo“. Aşa a fost numai la premieră, apoi doar cînd ieşea Fischer pe scenă mai erau fluierături. El a renunţat ulterior să mai urce pe scenă, nici măcar ca dirijor. Dacă intri cu teamă pe scenă se vede, şi teama dinainte creează căderea după „buuh”-uri, deci poate afecta, dar dacă interpretul ştie exact ce a făcut, nu e afectat. Din fericire, nu am trăit prea multe aseme-nea momente, dar sîntem oameni, avem l