După 20 de ani de la Revoluţie, sîntem mai divizaţi ca oricînd. În timpul evenimentelor din Decembrie 1989, eram şi noi tineri. Visam cu ochii deschişi. Priveam cu invidie la cei asemenea nouă din Occident. Îl uram pe Brucan pentru prorocirea sa că României îi trebuie 20 de ani pînă să ajungă la democraţie. Explodam numai cînd îl vedeam la televizor. El, ideologul Frontului, fostul editorialist al Scînteii, cel care realiza execuţii publice ale fruntaşilor ţărănişti prin anii 1945, profitorul regimului Ceauşescu, apoi gurul lui Iliescu, ne-a învins de după moarte. Atunci, ca orice tînăr născut în Timişoara, credeam că ne vom alinia democraţiilor consolidate ale Europei mult mai rapid. Doream revenirea capitalismului, aşa cum ni-l relevau poveştile bunicilor. Susţineam partidele istorice, pentru că le consideram singurele legitime să compună viaţa politică. Visam, asemenea celor bătrîni, în rechemarea Regelui Mihai pe tron. Voiam ca lumea de basm cu regi, regine şi prinţi, cu nobilii viteji şi Ilenele lor Cosînzene să revină în realitate. Am scris cu mult respect despre lumea avută, care, înainte de dezastrul comunist, compunea elita societăţii, despre dreptul lor la restitutio in integrum. Am ieşit la mitinguri, am cunoscut personaje admirabile, valori morale şi dinastii de boieri pămînteni, dar şi urmaşi ai grofilor maghiari şi am simţit că reverberez asemenea lor. I-am apreciat pentru modestia şi înălţimea gîndurilor lor curate, pentru că nu ştiau să urască şi nu voiau decît binele. Venit prin 1991 la Bucureşti, credeam că voi reuşi să fac mai mult. Pentru mine şi pentru familia mea, nu cea de sînge, ci cea care credea în aceleaşi valori ca şi mine. Am scris sute, poate mii de anchete şi reportaje despre deportările ţăranilor, despre prigonirea elitelor intelectuale, despre gropile comune, despre suferinţa unora, a căror singură vină era că nu aveau vocaţia