„Sînt adeptul procedurilor juridice legale. Cu toate acestea, conştiinţa mea tăcea, indiferentă. Nu sînt partizanul pedepsei cu moartea. Totuşi, brutalitatea metodelor nu mi-a lezat gusturile. Sentimentul difuz că ar trebui, totuşi, să existe ceva, în această comedie diletantă şi de o ilegalitate strigătoare la cer, faţă de care ar trebui să obiectez, dar faţă de care nu am nimic împotrivă, respectiv, că ar trebui să existe în mine încă o persoană, una care să militeze pentru respectarea legii, care să fie umană, să protesteze împotriva indiferenţei mele morale şi a lipsei de pretenţii estetice, dar o asemenea persoană nu există, deci sentimentul acesta difuz a generat un vid ciudat.“ – Péter Nádas, Crima din Ajunul Crăciunului. Pentru orice trăitor pe meleagurile României, la vîrstă conştientă în 1989, caseta de o oră, difuzată de Televiziunea Naţională într-o zi de Crăciun revoluţionar, face parte din istoria personală. Nu era un montaj, procesul lui Nicolae şi Elena Ceauşescu ar umili, prin celeritate, orice instanţă locală contemporană: a durat un singur ceas. Trăitorii pe meleagurile Bucureştiului în zilele de 10 şi 11 decembrie 2009 au putut (re)vizita această bucată de istorie la Teatrul Odeon, într-o reconstituire teatrală, la scară 1:1, a sus-numitului proces (sau, mai exact, a casetei care l-a imortalizat). Deci, o reconstituire, reenactement, reconstrucţie: „RECONSTITUÍ, reconstítui, vb. IV. Tranz. 1. A constitui din nou, a reface un lucru întreg; a recompune. n Fig. A reface din memorie; a evoca, a reconstitui. n (Lingv.) A reface forma aproximativă a unui cuvînt neatestat dintr-o limbă, pe baza comparaţiei dintre formele existente în limbile înrudite; a reconstrui. 2. (Jur.) A restabili la faţa locului condiţiile în care s-a petrecut o infracţiune. 3. A reface fără modificări un edificiu sau o operă de artă, în desen sau în spaţiu, pe bază de fra