Aveam 11 ani în decembrie 1989, astfel încît mă număr printre tinerii norocoşi că au cum să compare perioada Epocii de Aur cu democraţia de tip nou, adesea original, ce a urmat. Îmi amintesc destul de bine ultimii ani ai epocii Ceauşescu, în care m-am aflat, în două rînduri, aproape de acesta. Un prim moment s-a consumat la vizita unui oficial rus, prin 1986, cînd am fost ales să-i înmînez un buchet de flori. Iniţial, fusesem luat de la şcoală cu un lot de colegi, pentru a flutura năframe la intrarea în staţia de metrou de la Universitate. Apoi, am fost preluat de o securistă, învăţat să mint că am mai oferit flori, în caz că eram întrebat, şi, fireşte, am fost descusut cu privire la părinţii mei. În ultima clipă, înainte de sosirea lui Ceauşescu şi a oficialului rus, s-a produs o modificare de plan: eu am fost pus să-i ofer flori rusului, iar o colegă a fost aleasă pentru acelaşi act, dar pentru Ceauşescu. Un al doilea moment „patriotic“ a avut loc chiar în 1989, cînd am fost smulşi din şcoală, timp de aproape un trimestru, pentru a ne pregăti de Congresul al XIV-lea. Zi de zi, cîntam tot soiul de creaţii înălţătoare, iar pe scenă doi pionieri pregăteau poeziile pentru cuplul Ceauşescu – textele lor s-au schimbat de cîteva ori pînă la Congres. Îmi amintesc un incident interesant, pe care l-am mai relatat la un moment dat: în ziua Congresului, un prieten a intrat în sală cu un pistol de jucărie, pe care îl uitase în buzunarul pantalonilor. Era un pistol cu capse, dar care respecta formatul ştiut din filme, avea structură metalică şi o greutate mare. Acest prieten a făcut imprudenţa să-l scoată din buzunar chiar în timp ce Nicolae Ceauşescu ţinea un discurs – nu ştia ce se afla în buzunar şi, curios, a scos obiectul care îl incomoda. Ne-am speriat de posibilele consecinţe, însă din fericire nu l-a zărit nimeni! Apoi, a venit Revoluţia. Prima dată cînd am văzut