Am traversat nişte alegeri care au înregistrat cîteva premiere. Una dintre ele este recordul de campanie negativă, o alta – recordul de demagogie antisistem. Pe lîngă Sorin Oprescu, un candidat independent care a practicat un discurs antipolitic şablon, lipsit de imaginaţie, am avut şi discursul lui Crin Antonescu, lider al unui partid important care a pretins, poate puţin cam optimist, că va face „o altfel de politică“. Însă campionul discursului antisistem a fost chiar preşedintele. O situaţie şocantă, deoarece orice preşedinte al unui stat democratic, aflat deci în vîrful piramidei politice, nu poate să combată întreaga clasă politică decît dacă se plasează în zona autoritarismului dur. Şi asta nu în ciuda, ci cu atît mai mult, cu cît din „clasa politică trădătoare“ exclude partidul său de provenienţă. Sau, cum ar putea spune maliţioşii, partidul său de casă. Dar să trecem de astfel de clasificări de manual de politologie. Refrenul „Băsescu-dictator“ este aproape complet golit de sens, ca şi „Geoană-comunist“ şi ca de altfel orice clişeu de foarte largă circulaţie. Important nu e atît ce ne spune acest fapt despre Băsescu sau despre PDL, ci ce ne spune despre întregul sistem politic şi despre dinamica societăţii româneşti. Lupta cu clasa politică a actualului preşedinte nu este, desigur, una originală. Ecourile demagogiei legionare antipolitice şi antiparlamentare sînt evidente. La fel de evidente sînt ecourile demagogiei comuniste de acelaşi tip, cea care a susţinut eradicarea vechiului sistem interbelic al unei democraţii elitiste. Paralela poate fi dusă însă şi dincolo de prima etapă a comunismului, în etapa lui de normalizare în care, chiar şi în cadrul aparent rigid al acestui tip de regim politic, România a optat pentru un comunism „elitist“, în care puterea era concentrată exclusiv în mîinile unei persoane şi ale unei elite foarte restrînse. Tocma