Bănuiesc că vă aşteptaţi ca expozeul meu din această seară să ia turnura unei pledoarii pro domo, în favoarea taberei din care fac parte, prin profesiune şi, temporar, prin poziţia administrativă pe care o ocup, ca decan al unei facultăţi care şi-a redobîndit cu mîndrie, ca instituţie de învăţămînt filologic, titulatura originară de „facultate de litere“. Salut, cu acest prilej, cu vii mulţumiri, prezenţa în sală a unor colegi de la matematică, a fratelui meu, el însuşi matematician, căruia îi datorez în primul rînd pasiunea mea timpurie, de pe la şase ani, şi de durată – cred că n-am abandonat-o nici pînă în ziua de azi – pentru tainele cifrelor. Atracţia, multă timp aproape egală, deopotrivă către lumea cifrelor şi către cea a literelor, m-a adus, la un moment dat – în clasa a IX-a de liceu –, în faţa unei alegeri dificile. Nu bănuiam însă, la acea vreme, începutul anilor ’70, că frămîntările prin care treceam, pînă să mă hotărăsc dacă aleg drumul umanisticii – în speţă, al literaturii – sau pe cel al ştiinţelor exacte – al matematicii, în cazul meu – ar putea lua mai tîrziu, fie şi într-un registru simbolic, forma unui război planetar. Rog, totuşi, colegii mei matematicieni să aibă înţelegerea cuvenită, dacă în minutele ce urmează gîndurile mele despre bătălia dintre litere şi cifre vor dovedi pe alocuri inevitabilul, formaţia unui diletant într-ale ştiinţei matematice. Eroii exemplari În epopeile antice, în Iliada, în Odiseea, în Eneida, marile bătălii se purtau de către mulţimile anonime şi informe ale oştenilor, dar se cîştigau sau se pierdeau de către eroi, cei care, prin măreţia staturii şi a curajului, erau capabili să-şi facă numele şi gloria nemuritoare. Şi, aşa cum epopeile ar rămîne probabil nişte poveşti terne şi insignifiante fără Ahile, Hector, Ajax, Ulise sau Eneas, tot aşa nici războiul la care mă voi referi nu ar avea nici pe departe tensiun