Dezamagirile noastre legate de 1989 vin si dintr-o supraevaluare a ideii de revolutie, despre care ne imaginam ca va produce o schimbare magica, radicala si imediata. George Orwell credea ca toate revolutiile esueaza. Tocqueville afirma si el ca revolutiile produc schimbari mai mici decit pretind revolutionarii si decit isi doresc participantii la miscarea revolutionara. Intr-adevar, cine se asteapta ca o revolutie sa provoace o schimbare totala si imediata nu poate fi decit dezamagit. Chiar si cele mai radicale revolutii - si ma gindesc aici in primul rind la revolutia bolsevica, dar si la modelul ei iacobin - au o anumita gradualitate a schimbarii, fac loc ezitarilor, poticnirilor si replierilor si isi consuma destul de repede si haotic radicalitatea. O parte din elitele vechiului regim ramin pe pozitii pentru a participa la fondarea noului sistem. Si, sa nu uitam asta niciodata, revolutiile planificate a fi totale au fost revolutii nedemocratice, singeroase, inspirate de ideologii radicale, bazate pe violenta si teroare, cu efecte profunde de dezinstitutionalizare. Cind vorbim de revolutiile din 1989, s-ar putea spune ca avem de-a face cu o radicalitate democratica, deci cu o radicalitate benigna. Nu prea exista asa ceva, exista doar proiecte democratice, care se pot solda cu democratii consolidate sau cu democratii cu defect. Democratia nu are nevoie de tiranicid, de violenta, de epurari, pentru a reusi. Are nevoie de cultura democratica, de institutii, lege si drepturi, de alegeri libere, pluripartitism si partide democratice, de competenta, transparenta, buna credinta si incredere. Nomenclaturistii romani transformati in revolutionari la 1989 credeau in inevitabilitatea violentei si in necesitatea tiranicidului (Ion Iliescu, Silviu Brucan). Dar sursele lor de inspiratie erau tocmai revolutiile iacobina si bolsevica, deci modele nedemocratice. Ideea insasi ca re