De Crăciun citesc din cărţile care au ajuns pentru mine un soi de act de identitate. Nu e o metaforă. Ele sînt la propriu îngălbenite, jerpelite, îndoite de la prea multe citiri sau prea multe plimbări dintr-o chirie în alta, exact ca actele de identitate. Azi vă propun împreună cu urările mele, două fragmente din preamarele Jonathan Swift.

Împotriva ciocnirilor prea violente dintre partide, doctorul propunea un leac minunat de împăcare. Iată-l: iei o sută de conducători ai fiecărui partid, îi aşezi perechi-perechi pe cei ale căror capete sînt cam de aceeaşi mărime, apoi pui doi meşteri îndemînatici să le reteze căpăţînile cu fierăstrăul în acelaşi timp, în aşa fel încît creierii să fie împărţiţi în două jumătăţi egale. Jumătăţile astfel obţinute să fie schimbate între ele, fiecare fiind aşezată în ţeasta potrivnicului. Operaţia aceasta, ce-i drept, cere o oarecare precizie, dar profesorul ne încredinţa că “dacă e făcută cu îndemînare, vindecarea e sigură”. El judeca în felul următor: “Cele două jumătăţi de creier fiind lăsate să se ciorovăiască între ele în aceeaşi ţeastă nu vor întîrzia să ajungă la o înţelegere, aducînd în cele din urmă la cumpătare şi gîndire logică”…

Al doilea citat are propuneri de taxe şi impozite care chiar ne-ar putea scoate din criză:

Primul afirma că cel mai straşnic mijloc ar fi să se pună un anumit impozit pe viciu şi pe nebunie, iar suma pe care ar urma să o plătească fiecare om să fie hotărîtă în chipul cel mai nepărtinitor, de un juriu compus din vecinii lui.

Celălalt era de părere contrară; să fie impuse însuşirile trupeşti şi sufleteşti pe care oamenii le preţuiesc în chip deosebit, iar impozitul să fie mai mare sau mai mic, după gradul de desăvîrşire.

Cît priveşte aprecierea, să fie lăsată întru totul pe seama fiecăruia. Cele mai ridicate impozite urmau să le plătească bărbaţii care se bucură de cea