M-am gândit multă vreme dacă să scriu sau nu acest articol.
Din mai multe considerente: personajul de la care am aflat detalii necunoscute despre „Goagăl” n-a vrut să apară în ziar şi nici să-i pomenesc numele. I-a fost teamă ca, în urma dezvăluirilor, să nu fie vizitat de oaspeţi neinvitaţi, trimişi de însuşi „Goagăl”.
L-a cuprins frica de necunoscut, de faptul că, date fiind cărţile pe faţă, va fi demascat şi, poate, ameninţat într-o anumită privinţă. Iar lui, după cum spune, nu-i mai trebuie nimic, deşi s-a pensionat pe caz de boală şi trăieşte dintr-o pensie de 500 de lei.
Cu aceşti bani îşi plăteşte dările către stat, sacoşa cu medicamente şi îşi mai ia d`ale gurii. Mai lucrează la negru, zugrăveşte şi pune faianţă, pentru a supravieţui. Om la peste 50 de ani, încărcat de amintiri mai puţin plăcute din perioada în care totul era trecut la raţie.
Până la urmă, nea Costică s-a înmuiat şi mi-a zis să spun ce mi-a povestit după o întâlnire întâmplătoare într-o benzinărie. Cu precizarea: să nu-i divulg numele, nici porecla.
„Îl ştiu pe Goagăl de puşti. Ştii cum arată un aurolac? Ei bine, el arăta mai rău!”, şi-a amintit el, stârnindu-mi curiozitatea. Cred întrutotul povestea acestui pensionar, n-ar fi avut niciun interes să mintă, iar detaliile sunt de-a dreptul incredibile. Numai cineva care a trecut prin acel moment putea să fie atât de marcat de ceea ce a fost, de ceea ce, astăzi, nu este cunoscut. Până acum.
Nea Costică era şef de secţie la o cooperativă din Capitală. Se numea „Uranus”. Acum, în locul cu pricina, la o aruncătură de băţ de piaţa „George Coşbuc”, se află o firmă obscură, pe unde se perindă femei în căutare de relaţii contracost.
Într-o zi, îmi spune el, s-a trezit cu „Goagăl” în cooperativă. Fusese adus de unchi-su, care era şi el şef: se ocupa de pieluri. „De
