A trecut aproape neobservata reeditarea Introducerii in critica literara* (1968) a lui Adrian Marino, chiar daca aceasta ramane placa turnanta a proiectelor pe care "criticul ideilor literare" le-a desfasurat in urmatoarele trei decenii si jumatate.

Ce-i drept, Introducerea reprezenta doar un compromis intre "calinescianismul" care a marcat tineretea intelectuala a autorului Vietii lui Alexandru Macedonski si ceea ce Marino aspira sa devina. De altfel, sistemul de referinte si modul de punere (adeseori si de rezolvare) a problemelor ii ramaneau profund indatorate fostului sau profesor. E adevarat ca autorul cartii ii citeaza frecvent pe Richards, Eliot, Wellek, Picon, Barthes, Doubrovsky si Eco; insa platforma conceptuala a Introducerii o furnizeaza tot Sainte-Beuve, Taine, de Sanctis, Brunetiere, France, Lemaitre, Faguet, Gourmont, Croce, Thibaudet si, mai ales, Calinescu, de la care Adrian Marino a imprumutat inclusiv strategia "lecturii inverse": "M-a preocupat sa gasesc antecedentii unor idei critice moderne si sa «modernizez» idei traditionale. Mai exact spus, sa fac lecturi actuale din clasici si lecturi clasice din criticii moderni. Am proiectat deci pe ecran clasic teoriile moderne si pe ecran modern teoriile clasice, alternand perspectiva dupa necesitati." In plus, identificarea criticii cu "creatia", descrierea ei ca "rationalizare" si "conceptualizare a sensibilitatii", tentativa de a reconcilia subiectivitatea si obiectivitatea, afirmarea primatului "monografiei", dar mai ales susceptibilitatea fata de metode il asezau pe autorul Introducerii in siajul maestrului sau.

Cu toate acestea, intalnim in textul din 1968 o dubla delimitare. Mai intai, una nu neaparat fata de Calinescu, dar cu certitudine fata de calinescianismul mimetic, tendinta pe care Marino o echivaleaza, in general, cu spiritul jurnalistic si, in particular, cu cronica