Mă aflu în avion spre Buenos Aires. De cîteva ori aud semnalul ăla ca o chemare la ordine, un sunet, culmea, deloc alarmant, dimpotrivă, liniştitor ca o invitaţie la reculegere; seamănă cu dangătul subţire din vechile mănăstiri catolice. Aproape că nu l-aş auzi, dacă noua mea prietenă şi călăuză, Katharina - conducătoarea programului cultural DAAD -, nu mi-ar spune să-mi pun centura de siguranţă că vin "turbulencias" sau, şi mai rău, străbatem un front atmosferic în plină furtună. Zburăm de două ore deasupra oceanului şi mai avem patru, pînă vom vedea marea deltă a lui Rio de la Plata... şi dacă am zbura mai la sud, am ajunge în Patagonia, la capătul pămîntului, unde-i Ţara de Foc, unde aleargă în neştire caii sălbatici, pe care i-am iubit de cînd mă ştiu şi acei "gauchos" din filmele adolescenţei mele. Mîinile îmi tremură, nu reuşesc să-mi închid catarama - sinceră să fiu, nici nu ştiu la ce mi-ar folosi - şi avionul începe să se clatine ca barca pe valuri, ca la primul vals, ca la prima ţigară. închid ochii. Aştept. Mîna Katherinei pe mîna mea.

În microbuzul cu care ne însoţeşe Luçiana - o tînără argentiniană cu ochi alungiţi ca doi peşti din picturile rupestre - la hotelul PANAMERICANO, începem să ne dăm pe rînd jos hainele de pe noi - parcă-s Baba Dochia, rîd pentru mine, ei n-au de unde să ştie - întîi poncho-ul negru, geaca de ploaie "Puma", pe urmă vesta neagră de lînă, şalul de mătase grena... rămîn în pulovărul cumpărat cu două săptămîni în urmă de la "Arcade", pe Wilmersdorfer. îmi ridic mînecile pînă la cot. Aşa spunea Catinca Ralea în 1950 - eram studente amîndouă în anul II, la Filologie -, cînd abia se întorsese de la New-York, unde era diplomat profesorul Ralea, că se poartă acolo; avea ciorapi de nylon şi balerini negri de lac. De unde pînă unde acum, acum, în rîul ăsta de lumini roşii, curgînd compact pe imensul bulevard Carlo Pelle