Nu despre Adeste fideles, vechi colind intrat în rînduiala slujbei, la englezi, ci despre, mai puţin pioasă, tradiţia fidelităţii literare urmează să vorbesc aici. Asociată, în general, momentelor fondatoare, care ne-au lipsit - nu avem nici vreo secvenţă care să-i corespundă incredibilei aşteptări a Penelopei, nici coduri cavalereşti - fidelitatea nu s-a întîlnit cu socotelile personajelor noastre, mai degrabă necredincioase. Cîteva tipuri şi exemple.

Romantismul, proiectînd peste o întreagă epocă imaginea, anecdotică, a unui Kogălniceanu, bunăoară, iubind ţara lui şi femeile altora, a lucrat cu această dublă măsură. Ceea ce trecea ca un păcat unanim admis - de la îngăduinţa faţă de infidelitatea, să-i spunem, constituţională, arătată de C.A. Rosetti în A cui e vina? (poezia apare în Ceasuri de mulţumire, deci nu aprinde nici o dramă), pînă tîrziu, la Minulescu, trăindu-şi clipa în Celei care minte - în viaţa particulară, devine de netolerat în viaţa publică, deşi politica, deopotrivă de arme şi de salon, oferă destule exemple. Pildele lui Bolintineanu, ancorate într-un trecut fără prihană, aşa cum l-au vrut şi nu l-au găsit romanticii, obligaţi la minuţioase recondiţionări, rămîn simple înşiruiri de strofe, cu oarecare valoare pedagogică, în timp ce, pe lîngă partitura, stridentă, chiar nefirească, a fidelităţii începe să-şi facă loc, mult mai viguroasă, aria trădării. Fidelitatea presupunea o anumită discreţie (Iubind în taină, am păstrat tăcere... e tot o reţetă romantică). Abia călcătura strîmbă, dată în vileag, luminează retrospectiv ceea ce a fost şi nu mai este. Aşa încît, cu celebra revendicare "trădare să fie, dar s-o ştim şi noi", discreţia se ruinează definitiv şi, odată cu ea, fidelitatea.

"Credincioşii" lui Caragiale, care numai asta nu sînt, urmează foarte fidel (sic!) regula secretului ascuns cel mai bine în văzul lum