N-ar trebui să ignorăm contextul acestei reeditări. Imanenţa literaturii e prima carte pe care Eugen Negrici o publică (de fapt, republică) după Iluziile de anul trecut. Semn că autorul ei vrea să-i asigure, în sfârşit, o lectură în răspăr. Alături de Expresivitatea involuntară şi de Figura spiritului creator (împreună cu care făcea serie în 1981), Imanenţa literaturii are o alură mai degrabă cuminte. Nu strică nici deprinderile comode ale cititorilor profesionişti, nu trage nici vălul de pe schelăria operei scriitorilor de manual. Aproape trei sferturi din materia ei ţine de zona inofensivă a literaturii vechi. Referirile la prezent sunt numai câteva, şi acelea alegorice. Dar să nu uităm ce rol juca alegoria în primii ani ai deceniului al nouălea!
Într-un fel, aici ne trimite şi Negrici când insistă în preambulul acestei ediţii de-a doua asupra faptului că n-a scos şi n-a adăugat nimic în textul iniţial. El vrea parcă să dea nas unei cărţi, cum spuneam, cuminţi. Puţin îi mai pasă că, atunci ca şi acum, aceasta era bună. Ce-l interesează cu adevărat e atitudinea. Metoda, demonstraţia, viziunea îi aparţin, le ştie, cu ce au rezistent şi cu ce au şubred. Sunt la locul lor dintotdeauna. Nervul însă, acesta e sau nu e. În ce-l priveşte, nu încape ipocrizie, nu poate fi adus din condei, aşa cum adesea se întâmplă cu speculaţia teoretică. (Un exemplu convingător şi într-un sens, şi în altul, îl reprezintă chiar Iluziile, în care vibraţia extraordinară a paginii acoperă notele false ale interpretării.)
Probabil că pe Negrici îl încântă cel mai tare tensiunea politică pe care încă o resimte aici. Într-adevăr, înclinaţia către peisagismul moral al epocii e cu totul neaşteptată. Când comentează şirurile de păcate consemnate în marginaliile biblice de-acum câteva veacuri, criticul nu uită să arunce câte-o limbă de foc şi către actualitatea de-atunci,
