Nasterea Domnului se strecoara mereu in vietile noastre, pana vom pricepe de ce. Printre doze letale de carnati, runde de politica jucate pe barna suspendata deasupra flacarilor ambitiei si somnul vrednic spre care ne-asternem incercand sa ne trezim mai linistiti, reincarcati cu iubirea fara de care nu putem birui firea, apoi lumea, a venit din nou Craciunul.

Sa-l luam, sa-l prindem in frunte si din cand in cand sa-l pipaim, ca sa avem de unde porni. Ce-o fi aceasta lumina care ne intra in ochi si ne orbeste pentru ca nu o pricepem, si ne incurca, pentru ca ne aminteste cum am fost odata, cand cararile erau mai simple, pasul pasea in tihna si aveam a intinde doar mana, spre a ne bucura?

E doar firea omului, care stie, daca tine mintea deschisa, ca o minune nu se cere explicata, ci crezuta. Asa cum viata Mantuitorului se imparte in doua ipostaze, supraomeasca (zamislirea si Invierea) si omeneasca (nasterea si moartea), tot asa avem a imbina calculul si imaginatia, pentru a ne lasa patrunsi de invataturile lui Iisus. E atat de simpla vesnicia, daca nu ne lasam condusi de definitii!

Cea mai frumoasa poveste a noastra poate reprezenta manualul dupa care ne putem ghida ca sa ne asezam in lume spre a o face mai locuibila. Dintr-o samanta mica, ce asteapta doar un pic de iubire ca sa nasca un copac de care sa ne rezemam speranta, avem a ne croi puterea de-a deveni mai buni. Doar un pic de rabdare de-am avea!

Si pana la minunile dumnezeiesti exista unele mai mititele, la indemana noastra, care adunate ne vor aminti ca nu suntem niste animale si-L vor determina pe Creator sa zambeasca. Sa ne infrangem pornirea de-a claxona superior, sa oferim locul in troleu unui bunicut plecat de-acasa, deoarece e foarte singur si-si forteaza universul sa se umple de alte ganduri in afara de ale lui.

Sa nu deschidem competitii doar