În faţa clădirii ce găzduia Dispensarul medical uman se intersectau cinci străduţe. Când viscolea, aşa cum se întâmpla astăzi, zăpada de sfârşit de noiembrie se modela în fuioare. Fuioarele n-apucau să facă o piruetă întreagă, că dispăreau în cortina de fulgi. (...)

Stăteai spre mijlocul pieţei şi priveai cu insistenţă una dintre cele cinci străduţe. Din acea direcţie aşteptai un miracol: venirea unei maşini care urma să transporte la maternitate o femeie ce dădea să nască şi tu, la dispensar, nu aveai instrumentarul minim necesar. Pentru inspectori, când aceştia se mai mişcau din fotoliile lor, la dispensar exista o trusă sterilizată zilnic pe un reşou electric sau pe un aragaz, când avea butelia gaz. Această trusă era atât de ruginită, cutia şi conţinutul, că n-ai fi îndrăznit s-o foloseşti în vreun act medical. Ai chemat salvarea. Discuţia a decurs astfel:

– Vă rog o ambulanţă! O femeie stă gata să nască.

– Aveţi benzină? a întrebat cu impertinenţă o voce de bărbat.

– De unde să avem benzină? În curtea dispensarului nu avem nici fântână cu apă.

– Când faceţi rost de benzină, sunaţi-ne.

– De unde să fac rost…?

Ai auzit clinchetul de închidere al telefonului, aşa că n-ai mai continuat. Ai închis ochii şi totul ţi se părea zadarnic: viaţa pe care o duceai ca să fii medic doar cu un stetoscop.

Era momentul critic al zilei. Nu mai sperai…

Fără să conştientizezi, ai format la telefon numărul unei mici întreprinderi din localitate şi ţi-ai spus păsul persoanei care a răspuns. Ţi-a zis nişte vorbe uluitoare: – Cât pot de repede vă trimit o maşină. Până la spital sunt doar opt kilometri! Măgarii! Vă puteau trimite salvarea.

* Fuioarele de zăpadă te-au înconjurat. Fulgii uscaţi de vânt se prelingeau printre firele de păr neacoperite, unii chiar se odihneau p