Dragă Ioana Pîrvulescu,

Prilejul de a-ţi scrie mă bucură enorm. În primul rînd pentru că una din marile noastre plăceri, ale celor care ne ocupăm cu literatura, este să ne conversăm despre scrieri, autori şi lecturi - ca să reproduc frontispiciul Dilematecii, revista unde am publicat interviul cu Salman Rushdie. Mă bucur însă, mai ales, de faptul că ne preocupă pe amîndoi una dintre cele mai durabile dileme ale literaturii: cum se face că pînă şi cei mai avizaţi dintre cititori sînt incompatibili cu anumite lumi ficţionale. Istoria reţine, în mod constant, exemple despre felul în care capodoperele au fost persiflate, respinse, ba chiar interzise de spirite despre care ai fi zis că deţin toate cheile literaturii. Salman Rushdie formulează memorabil: "Literatura nu a avut niciodată viitor", şi dă nenumărate exemple de mari opere respinse de contemporani sau, cum tot el zice, "au avut parte la început de recenzii proaste", de la Iliada şi Odiseea, prin Visul unei nopţi de vară, Florile răului, Madame Bovary, Anna Karenina sau Middlemarch pînă la, şi aici mai adaug eu cîteva, Lolita lui Nabokov ("Librarii ar trebui să fie conştienţi că vînd pură pornografie", Kirkus Review), Cu sînge rece al lui Truman Capote ("ăsta nu e scris, e documentare", Stanley Kauffmann), Marele Gatsby de F.S. Fitzgerald ("O carte de sezon", NY Herald Tribune) ş.a. Dintre toate reacţiile negative la adresa marilor scrieri, preferata mea, întrecînd-o chiar şi pe cea a lui Gide despre romanul lui Proust, fiind cea a lui Voltaire care, după ce a citit Hamlet, a scris: "Cineva şi-ar putea imagina că această piesă a fost scrisă de un sălbatic beat criţă." Nici literatura noastră nu duce lipsă de astfel de reacţii ce astăzi par nişte curiozităţi, iar cele cîteva exemple date de tine sînt relevante. Adevărul e că istoria literaturii este un şir nesfîrşit de presentimente, necroloage şi