De la jumătatea lunii ianuarie 2010, România literară va apărea înt-un nou "format". Nu e prima oară când revista îşi schimbă într-o anumită măsură înfăţişarea. E un lucru cât se poate de normal şi care nu trebuie neapărat legat de personalitatea celor care o fac. Talentul şi imaginaţia redactorilor joacă, desigur, un rol în felul în care se prezintă o revistă. În schimbare, decisiv e însă rolul cititorilor şi al tehnologiei.
Din 1968, de când România literară a luat locul Gazetei literare, şi până astăzi, cititorii nu mai sunt, evident, aceiaşi. Atât cititorii aşa zicând permanenţi, cât şi aceia ocazionali. Pretenţiile lor sunt diferite de ale celor care i-au precedat. Necesitatea de a înnoi revista fiind incontestabilă, dificultatea principală provine din capacitatea noastră de a cunoaşte aceste pretenţii şi de a le satisface. Schimbarea poartă numele de adaptare la standarde de informaţie şi de lectură noi. Să nu uităm că am trecut cu toţii pragul istoric pe care l-a reprezentat revoluţia din 1989.
Cât priveşte noile tehnologii, progresul este uimitor. Când am pătruns prima oară în tipografia de la Casa Scânteii, în 1971, unde se "trăgea" România literară, operaţia implica maşinării greoaie, de la linotipuri şi calandre la "plană" (gloaba din romanul lui E.Barbu), şi un aer încărcat de produşi ai plumbului dăunători sănătăţii. Îmi amintesc de sticlele de lapte nelipsite din tipografie, chiar pe vremea penuriei din anii '80. În primăvara lui 1990, o echipă de jurnalişti spanioli, adusă de Joe Zlotescu, fosta mea colegă de facultate şi, apoi, directoarea Institutului Cervantes, şi-a redescoperit la Combinat propria istorie în materie de tipar. Se înţelege că o revistă care se face în zilele noastre pe computer şi nu mai are nevoie nici măcar de imprimarea pe calc spre a fi tipărită, nu mai poate arăta ca una în care simpla corectare
