„Numele şi prenumele lui, scrie Vlaicu Bârna, trezesc rezonanţa celor pomenite în legendele apocrife din aria Bizanţului. Nume împerecheate de rege şi de mag“. A fost pictor, desenator, critic de artă, ilustrator de carte, ceramist, decorator, scriitor. (...)
Viaţa nu l-a dăruit cu ani mulţi – abia 29 – dar el a dăruit lumii româneşti zeci de tablouri, sute de desene, numeroase articole de critică de artă din care transpare crezul său că „traducerea“ pe pânză a unui subiect ales de artist înseamnă să trezeşti interesul privitorului, să-l faci „să vadă“, convins că „nevoiaşii ce nu pot să urce (pe culmile înalte ale artei – n.n.) să nu creadă că arta se va scoborî la dânşii“. Intransigenţa tânărului artist este necruţătoare cu… împleticiţii din căile spre artă. Venit pe lume la 26 februarie 1880 într-o modestă familie de armeni din mahalaua bucureşteană Silvestru, Apcar Baltazar este (după terminarea Şcolii primare Caimata şi respectiv a Gimnaziului „Cantemir Vodă“ – nu ca în zilele noastre când avem doctori, în te miri ce, fără liceu) bursier la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, clasa prof. G. D. Mirea (între 1896 şi 1901). Debutul expoziţional şi-l face în 1903 la Tinerimea artistică şi, tot din acelaşi an, începe seria de cronici şi articole dedicate artelor plastice, în cea mai mare parte publicate în jurnalul „Voinţa Naţională“ dar şi în „Viaţa românească“.
La 26 septembrie 1909 a plecat „să moară puţin“.
Se părea că vremea (uitucă) îl va lăsa uitării. Nici n-ar fi fost prea de mirare într-un secol ocupat până peste poate cu două războaie mondiale, cu tăvălugul unui comunism care nu „se închina“ (în artă, desigur!) decât la mulgătoarea fruntaşă cu secera-n cui şi la demolatorul (cu ciocanul) al lumii cu parfum al străzilor şi busuioc la icoane; cu aroganţa unui capitalism rămas undeva, dincolo de un zid (căzut şi el sub c
