Kir Ianulea al lui Caragiale a împlinit o sută de ani. Recitind nuvela, devenită între timp fără vîrstă, constaţi încă o dată care e soarta capodoperelor: aceea de a se prezenta, la o sută de ani, fără nici un fir de păr alb şi fără nici un rid - condamnarea la tinereţe veşnică.
Scriind aceste rînduri în noiembrie 2009, survin în memoria culturală mai multe evenimente ale anului 1909 - evenimente istorice, descoperiri în domeniul fizicii, care au schimbat soarta lumii. Dar cel mai interesant dintre toate mi se pare a fi, pentru noi, tocmai centenarul apariţiei lui Kir Ianulea.
În ceea ce priveşte ţara noastră, lucrurile se văd uneori mai exact de la Tropice decît de la faţa locului: privite de la distanţă uriaşă, micile preocupări şi micile necazuri, ce par covîrşitoare cînd te afli în mijlocul lor, pierd din acuitate. Miile de kilometri aştern o perdea protectoare prin care se străvede doar esenţialul; micile preocupări şi micile necazuri se pulverizează în neant odată cu trecerea clipei. Centenarul Kir Ianulea îşi va dezvălui astfel adevărata importanţă, care mi se pare deosebită.
Fixat deja de mult ani la Berlin, Caragiale îşi publica nuvela în numărul din noiembrie 1909 al revistei "Viaţa Românească"; era un fel de "cîntec de lebădă" al prozatorului (cele cîteva proze pe care a mai apucat să le scrie la Berlin nu se pot compara cu Kir Ianulea), un text cu involuntar aer testamentar datorită unui detaliu ce poate scăpa la o lectură rapidă. Citirea atentă a nuvelei ne introduce nu doar în intimitatea creativităţii caragealiene, ci şi în perspectiva pe care I. L. Caragiale însuşi o avea asupra propriei sale posterităţi.
"Zice că odată, acu vreo sută şi nu ştiu cîţi ani, a dat poruncă Dardarot, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pîn'la mic" - celebrul incipit plasează fără nici un fel
