Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să ne gândim că ne-am trezi într-o dimineaţă, am porni într-o plimbare prin centrul Bucureştiului şi am constata că din peisaj au dispărut pur şi simplu câteva clădiri pe care le ştim de când lumea: Palatul Patriarhiei, Palatul CEC, Muzeul Naţional de Istorie, Palatul Băncii Naţionale a României, Universitatea, Ministerul Agriculturii, Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Capitalei), Cercul Militar Naţional, Palatul Regal (Muzeul Naţional de Artă al României), Ateneul Român. Şi-ar putea imagina cineva cum ar arăta Bucureştiul fără aceste clădiri blazon, simbolurile identitare ale Capitalei României, la scară mondială? Ar fi un coşmar. Aşa cum înălţarea lor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ţine de domeniul miracolului.

Nicolae Şt. Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării teritoriului în cabinetul Mugur Isărescu, el însuşi arhitect şi dascăl, este autorul unei superbe serii de albume despre aceste ctitorii din vremea lui Carol I şi despre oamenii care le-au înălţat. Scrise cu dragoste şi superb ilustrate, toate aceste albume sunt minunate lecţii de estetică, de profesionalism, dar şi de cinste şi chibzuită cheltuire a banului public.

Impresiile despre Bucureşti ale unor călători dinainte de venirea lui Carol I sunt dezolante. O localitate cvasi-rurală, înecată în praf (sau, în funcţie de starea vremii, noroi) şi mirosuri pestilenţiale, în care oamenii îşi făceau nevoile pe garduri, iar animalele moarte rămâneau cu săptămânile în mijlocul drumului. Surse istorice spun că, ajuns în Bucureşti, însuşi Carol I ar fi fost cuprins de depresie şi ar fi fost convins cu greu să nu demisioneze de către cei din anturajul său. Miracolul arhitectonic s-a produs după transformarea României în Regat, la 10 mai 1881. În numai câteva decenii faţa Cap