La Centrul Naţional al Dansului Bucureşti s-a intâmplat un lucru care nu se mai petrecuse cam de mult: s-a dansat. Mult şi cu miez. Adică ceea ce au vrut să transmită creatorii spectacolului Exil în pământul uitării, prezentat de curând acolo, au făcut-o prin mijloacele artistice ale mişcării, în cadrul unei formule de teatru-dans, în care dansul a fost principalul pion în configurarea piesei. Este primul lucru care trebuie spus în legătură cu acest spectacol, în actualul contest în care majoritatea coregrafilor de dans contemporan de la noi au eliminat complet dansul din demersul lor artistic, sau l-au marginalizat, reducându-l la nivelul unei anexe, care însoţeşte, eventual, mişcarea unor obiecte, care devin astfel adevăratele eroine ale "spectacolului". A avut întru totul dreptate Florin Fluieraş, unul dintre reprezentanţii acestei direcţii, când, la o întâlnire petrecută nu demult la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, a spus că dansatorii noştri de dans contemporan se regăsesc mai curând în formele de performance din artele plastice ale anilor '60 -'70 -'80, decât în dansul de la Nocturnele lui Miriam Răducanu sau de la spectacolele companiei Contemp. Fireşte, pentru că în spectacolele de dans contemporan de atunci mişcarea era modalitatea de exprimare a oricărei idei sau trăiri. Astăzi se teoretizează mult pe tema corpului, dar corpul şi posibilităţile lui de expresie sunt reduse adesea la simpla lui prezenţă ca obiect şi nu ca subiect care se exprimă pe sine. În această situaţie, cei care practică această formulă de expresie scenică trebuie să îşi găsească o altă modalitate de a se prezenta pe ei înşişi, pentru că nu mai au acoperire atunci când se denumesc coregrafi.

Andeea Tănăsescu, creatoarea spectacolului Exil în pământul uitării, este însă, în mod cert, o coregrafă şi anume o creatoare care ne-a propus o formulă complexă de spectacol, pr