Constrâns de-o navetă aspră să-mi drămuiesc drastic timpul, constat, la sfârşitul anului, că am citit mai mult (şi mai bine!) decât în alţi ani, când presiunea (mult prea) numeroaselor mele îndeletniciri era mai mică. Primele luni mi le-am petrecut scufundat în cărţi şi studii de psihanaliză, obligat să închei un volum, Despre doliu, pe care l-am târât după mine în ultimii opt ani. Deşi am avut senzaţia că mestec saci de rumeguş, că nume celebre ale domeniului nu fac decât să învârtă într-o imensă căldare cu zoaie în căutarea unor discutabile adevăruri, mă bucur totuşi că am trecut prin acest purgatoriu: el îmi confirmă că civilizaţia noastră stă pe un imens soclu de false mituri. Nu doar că m-am "decomplexat" - nici una din "descoperirile" mutate dintr-o pagină în alta de Melanie Klein şi adoratorii ei, de pildă, nu depăşeşte profunzimea bolboroselilor unei ghicitoare de iarmaroc -, dar am câştigat şi timp (n-am să mai pun niciodată mâna pe vreo carte din această categorie!), şi spaţiu (am purces la o drastică epurare a propriei biblioteci).

Peste vară, am (re)citit metodic (cronologic şi cu creionul în mână) cele cinci romane ale lui Faulkner ce nu se înscriu în marea sagă a ţinutului Yoknapatawpha: Soldier's Pay, Mosquitoes, Pylon, The Wild Palms şi A Fable. Experienţa a meritat, ca să zic aşa, toţi banii. Nu doar că am putut să văd cum se naşte, dintr-o materie precară, un mare scriitor (în Soldier's Pay şi Mosquitoes), dar şi cum el se răzvrăteşte împotriva propriei imaginaţii, a propriilor automatisme de creaţie (Pylon, The Wild Palms) şi cum capotează, aproape ruşinos, sub greutatea unei teme pe care n-a reuşit s-o controleze (A Fable.) Sper să pot da acestor lecturi o întrebuinţare pe măsura bucuriei şi neliniştii pe care mi le-au provocat.

Dacă am câştigat ceva în ultimii zece-cincisprezece ani, atunci cred că pot vorbi despre