Povestea unui om leneş

Amu', cică era odată într-un sat, în vremuri grele de tranziţie, un om grozav de leneş. De leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. La televizor nu se uita, politică nu făcea, în sindicat nu era înscris, iar de citit, citea numai reviste de-alea cu muieri dezbrăcate, dar şi alea destul de rar.

Oamenii din oraşul lui, care era o capitală îndepărtată, de prin sud-est, se mirau din ce trăieşte. Dar se vede treaba că leneşul avea proprietăţi care-i rentau, bani puşi prin bănci, că, fără să muncească, o ducea bine, ba îi mai punea pe alţii să muncească pentru el.

Leneşul le stătea în gît vecinilor şi-i necăjea ca un castravete în dos. L-au reclamat ei la fisc, dar leneşul plătise impozitele, la poliţie şi parchet, dar leneşul a scăpat sub cuvînt că legea împotriva lenei încă nu se votase. I-au trimis scrisori de ameninţare, dar leneşul avea o zi de lene totală şi s-a şters cu ele undeva, fără să le mai citească.

Atunci s-au hotărît să-l spînzure că, ziceau ei, să nu mai dea pildă de lenvie şi altora. S-au ales vreo doi, doisprezece, douăzeci şi s-au dus la casa leneşului, l-au umflat pe sus, l-au pus într-un camion, că n-aveau car cu boi, şi hai cu dînsul la locul de spînzurătoare.

Pe drum, se întîlnesc ei cu un Mercedes roşu, condus de un şofer, în care era, în spate, o cucoană. Cucoana, văzînd camionul şi leneşul întrebă cu milă:

- Oameni buni, se vede că omul cel din camion e bolnav şi-l duceţi la vreo doftoroaie, undeva, sau la vrăjitoare, că la spitale, în ziua de azi, slabă nădejde.

- Ba nu, cucoană. Să ierte cinstita faţa a dumneavoastră, ce frumos machiată este, dar aista-i un leneş fără pereche şi-l ducem la spînzurătoare să curăţim societatea de un trîndav. Uitaţi, şi acum, că îl spînzurăm, zace nemişcat şi citeşte reviste dintre acele