Două feluri de putere
În urmă cu decenii bune înflorea pe solul sudamerican bântuit de taifunurile şi vijeliile istoriei o specie anume de roman, cel al dictaturilor, în care se năştea un nou arhetip literar, cel al dictatorului. Eu, Supremul de Roa Bastos, Recursul la metodă de Alejo Carpentier şi Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez au avut impact diferit într-o Europă fracturată de Cortina de fier, punând într-o ecuaţie nouă relaţia dintre literatură şi politică.
Traduse la noi în deceniul opt, romanele dictatorilor formau o singură mare carte cu titlu atotcuprinzător - "Recursul Supremului Patriarh", după o butada care a circulat atunci, ele amestecau în conştiinţa cititorului, ca într-o oglindă halucinantă, realitatea imediată şi lumile ficţionale depărtate. Lectura se transforma în divinaţie înspăimântătoare a ceea ce s-ar putea petrece ori ar urma să se petreacă, după mişcările din apele ficţiunii.
Dezvăluirile ce au urmat despre dictaturile şi lagărele ce au împânzit continentele aproape că au depăşit ororile pe care literatura le înfăţişa cu mult timp înainte. De puţină vreme au început să apară romane ce trasează alte hărţi ale terorii, având chipuri, timpuri şi culori diferite, dar producând aceleaşi efecte, fie că este vorba de Argentina, de Birmania sau de Cuba (enumeraţie păstrează o ordine doar alfabetică). Toate probează că proza secolului al XX-lea are drept cronotopi lagărul şi închisoarea.
Dar alternativa dictaturii, democraţia ameninţă oare să sărăcească literatura? Mai multe romane semnalează că scriitorii continuă să scruteze lumea în continuă metamorfoză, să analizeze atent pe cei ce conduc destinele ţărilor şi ale milioanelor de cetăţeni. "Animal politic" sau "om politic", cel ce accede la putere acaparează interesul cetăţeanului de rând mai ales în campanii, al ziaristului - în mod
