Începutul

Totul a început ca o glumă. În anii '80, după ce lungi perioade de timp singurii interlocutori de limbă spaniolă erau cubanezii şi chilieni exilaţi - colegii noştri de curs, primiţi în cartiere special amenajate pentru ei, Drumul Taberei de pildă, chilienii fugind de represiunea guvernului Pinochet şi poposind un timp în România, în drumul lor spre Suedia - brusc mă trezesc cu un ziarist-politician din Argentina, i-am uitat în timp numele, venit incognito în România, la un Congres comunist. Pe paşaportul lui, la venire, nici măcar nu figura ştampila de intrare în România. Ce trebuia eu să fac? Să-l plimb, să iau masa cu el, să asist la lucrările Congresului, să-i traduc. Era prima oară când puteam, fără vigilenţa băieţilor "cu ochi albaştri" să stau de vorbă în tihnă, cu un vorbitor de limbă spaniolă, şi nu cu unul oarecare, ci cu un argentinian, dublă bucurie pentru mine. În "argentiniană", vorba lui Julio Cortázar, interlocutorul ţi se adresează cu vos, cu che, dintr-o dată auzi melodiosul cabajo, janto, jamas, în locul castelianului caballo, llanto, llamas... Ce mai! O încântare pentru auz! Cursurile de literatură hispano-americană, cele mai interesante din facultate, fuseseră un deliciu când ajunsesem la scriitorii latino-americani, revendicându-se din acel "boom" al literelor hispanice, care zguduiseră din temelii edificiul narativ de până atunci. Şi pe lângă un columbian numit Gabriel García Márquez; un cubanez, Alejo Carpentier; un mexican, Carlos Fuentes; un peruan, Mario Vargas Llosa, de departe m-am simţit atrasă - ca o spontană şi tulburătoare îndrăgostire - de tot ce însemna scriitură argentiniană. L-am ales pe Ernesto Sábato la lucrarea de licenţă, Apocalips şi catharsis în opera lui Ernesto Sábato, aşa se intitula teza mea, au urmat apoi iubiri numite Adolfo Bioy Casares, Manuel Mujica Lainez, Leopoldo Marechal, Jorge Luis Borges,