Drept în faţă, prin geamul curat ca lacrima, se vedeau scalpurile atârnate pe o prăjină. Nane ridică puţin perdeaua, încercând să vadă dincolo de părul care părea smuls în mare grabă şi pus la uscat. Erau cinci peruci negre, blonde şi castanii, iar printre ele se zărea profilul zâmbitor al peruchierului.

De la Sf. Nicolae, după înscăunarea lui Hangerli, Hanul Şerban Vodă se umpluse de prăvălii noi. Dar dintre toate, nu stârnise senzaţie decât această perucherie, a unui român din Meglen, pe care nimeni nu-l mai văzuse până atunci.

Nane tocmai voia să lase perdeaua şi să-şi vadă de ale lui, când de sub coloanele spiţeriei îşi făcu apariţia o pocitanie scundă, cu un capişon din piele neagră, tras până la sprâncene, un fel de tichie atât de umflată încât s-ar fi putut ascunde sub ea o pereche de coarne boureşti. În mână ducea un felinar, plantat în vârful unei prăjini, pe care o înfipse în zăpadă, aproape de uşa prăvăliei. Între pereţii de sticlă ai felinarului ardea o lacrimă de foc. Omul deschise uşa perucheriei şi intră legănându-se pe picioarele lui scurte.

Gândul la peruca pe care avea să şi-o cumpere piticul îi dădu lui Nane un fior de dispreţ, tipărit în colţul gurii. Printre perucile colorate nu se vedea decât bărbia meglenitului, mişcându-se ca şi cum ar fi stat de vorbă, iar Nane îşi imagină cuvintele ţurţuroase pe care le ştia foarte bine de la dascălul său, tot un tesalian, poreclit Ţenefaţem.

Spre mirarea lui, capişonul ieşi destul de repede. Dar acum, sub lumina înflorită, a amiezei, nu mai arăta la fel. De fapt era altă persoană, cu un capişon la fel caraghios, care îi acoperea fruntea, înălţându-se, gogoşit, de aproape trei palme. Însă, spre deosebire de micul purtător de felinar, acest om, care tocmai îşi ştergea cizmele pe pardoseala galbenă din faţa prăvăliei, era o namilă, care aproape că atinge