Rămîne o chestiune nelămurită dacă o temă sordidă, ca cea a mahalalei, poate da naştere unor capodopere literare. Estetic vorbind, problema pare a fi prost pusă, căci reuşita unui text literar nu stă în lumea din care se inspiră, ci în talentul celui care o descrie. Potrivit acestei logici, poţi scoate nestemate din orice putregai, în virtutea unui procedeu magic care metamorfozează cloaca în aur şi rahatul în bici. Dar, omeneşte vorbind, sînt teme care îşi molipsesc scriitorii cu micimea orizontului lor interior. E ca o contagiune păgubitoare din cauza căreia platitudinea unei lumi poate altera umoarea ochiului chemat s-o descrie. Căzăturilor şi otrepelor nu le poţi închina epopei decît ştiind din capul locului că întreprinderea ta e îndoielnică. Şi totuşi, conform criteriilor estetice, orice bîrlog poate fi subiect de roman şi oricărei zvîrcoliri şerpeşti i se poate însăila un sonet de ireproşabilă înlănţuire prozodică. Atîta doar că înrîurirea formei asupra sufletului cititorului aduce cu o adiere superficială. O deguşti fără să te mişte, şi o admiri fără să te frămînte. E o simplă virtuozitate tehnică ivită din uşurinţa unui intelect căruia, lipsindu-i viziunea, îi prieşte să se zbată într-o cuşcă ermetică. Pe scurt, literatura fără filozofie, materialul acesta atît de răspîndit în galantarele librăriilor noastre, e o stofă pe cît de precară pe atît de obişnuită azi.

Numai că autorii care produc o astfel de literatură au la îndemînă o clasică portiţă de scăpare: ei invocă nevoia de a descrie fidel şi de a reda verosimil chiar şi părţile cele mai abjecte ale fiinţei omeneşti. Bîlciul trebuie descris, aşa cum medicul descrie invazia florei bacteriene pe plăcile cu medii de cultură. De aceea, despre orice se poate scrie bine, chiar despre urîţeniile iremediabile. Dar problema nu este dacă se poate scrie frumos despre orice, asta e indubitabil, ci d