Ningea exuberant. Ieşind pe poarta închisorii, trântită vioi în urma mea de un sergent grăbit să se descotorosescă de mine, mă întâmpina o viforniţă stârnită din senin. Cu câteva clipe în urmă, părăsind camera corpului de gardă, unde paznicii băteau cu foc cărţile de joc ca în ziua sosirii mele, m-au surprins voios în curtea puşcăriei fulgii mari de zăpadă ce zăboveau lenevoşi prin aerul proaspăt pe care-l înghiţeam lacom cu nările, cu gura larg deschise. Strada pustie. Abia făcusem vreo câţiva zeci de paşi şi mă opream să-mi trag suflarea. Răscolită de o viguroasă pală de vânt, zăpada în loc să cadă părea că se înalţă spre cer. Privind spre fulgii ce zburau anapoda în jurul meu, mi-am amintit o vorbă a lui Isaia despre ploaia şi zăpada ce pogoară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi. Nu te mai întorci înapoi, nu te mai poţi întoarce în urmă...Nu mă încerca, în această întoarcere a mea din închisoare, nici-o exuberanţă.

Viforniţa s-a potolit din senin, de unde şi pornise, de îndată ce am ajuns la capătul străduţei lăturalnice în care se afla închisoarea militară şi am intrat în calea mai largă a Dorobanţilor rebotezată de curând Budai Nagy Antal. Deodată, prin ninsoarea ca o ceaţă deasă, am desluşit, târându-se doi câte doi pe mijlocul căii, încadraţi de soldaţi, un şir de deţinuţi asemenea aceluia din care făcusem şi eu nu demult parte. Se întorceau, desigur, osteniţi şi lihniţi de la Tribunal spre puşcăria mamă. Zăream vreo câţiva mai ţigănoşi printre ei, deci erau cu toţii de la dreptul comun. Mă oprisem urmărind umbrele acestea cenuşii, mogâldeţe întunecate. Îşi târşâiau încet de tot bocancii scâlciaţi şi rupţi, găuriţi deja pe picioarele soldaţilor morţi la Cotul Donului, bocanci primiţi din magazia de străvechi efecte militare a închisorii. Nu-mi puteam desprinde ochii de la cioporul mizer, pe care puţinii trecători, grăbiţi, cu capul înfunda