„Te uită cum ninge decembre…“ (George Bacovia) (...) Era iarnă, ningea. Fulgi mari şi leneşi cădeau încet, defilând prin dreptul ferestrelor. Nu mai era mult până la Sărbătorile de Crăciun. Poate o săptămână, două… Profesorul Oprea, directorul Liceului „George Bacovia“ din Bacău, liceu de băieţi, abia apucase să deschidă catalogul. Şi, dintr-odată, inima a început să-mi bată mai tare. Ceva, ca un val de căldură, urca din coşul pieptului, inundându-mi obrajii. Văd cum se ridică încet şi faţa dlui Oprea, dintre foile catalogului, privindu-mă atent. Era un om înalt, capul aproape că îi ajungea spre tavan. Şi acea ridicare a lui mi s-a părut că ţine o veşnicie. Nu era gestul obişnuit, afişat când dorea să asculte pe cineva. Nu ştiam ce se întâmplă. „Ce e cu tine?!“ mă întreabă, în şoaptă, şi colegul meu. N-am apucat să-i răspund. Cum eram în prima bancă, chiar în rândul din mijloc, am văzut cum se crapă uşor uşa de la intrarea în clasă, aflată aproape. Şi un coş mare, de papură, s-a strecurat înăuntru, trăgând-l parcă după el pe bunicul. Îl văd: mustaţă albă, stufoasă, privire caldă şi umedă, îmbrăcat cu suman şi cu pantaloni din acelaşi material, bătut la piuă, la Rădăuţi. Purta o căciulă brumărie, ce se potrivea cu mustaţa. Mă făcusem mic, aş fi intrat sub bancă. Nu mai venise niciodată nimeni de-acasă. Veneau părinţii, dar nu în timpul orelor. Şi-n liniştea aceea, ca de mormânt, aud: „Dragu’ bunicului, iaca, ţi-am adus nişte mere ionatane. Să le împarţi cu băieţii. Or fi şi la piaţă, dar nu-s din aieste. Le ţineam pentru când vii în vacanţă, dar nu ştiu dacă mai tră Publicitate iesc până atunci. S-au adunat anii…“.

Alte valuri de căldură se rostogoleau prin mine. Toţi ceilalţi se ridicaseră din bănci. Erau din oraş: fiul primul secretar, fii de directori, de ingineri, de profesori, fiii unor medici evrei cunoscuţi. Eu eram singurul care