Reiau o observaţie mai veche pe care am făcut-o asupra poeziei lui Emil Brumaru. Autorul se detaşează de sine în virtutea unei insatisfacţii secrete ce îmbracă forme de o mare varietate, generează fantasme care ascund şi concomitent trădează acest nevralgic punct de pornire, nu ne putem da seama cît de conştientizat. Nu confesiunea ca atare constituie materia aventurii d-sale lirice, ci o strategie complexă a disimulării ce alcătuieşte contraponderea unei crize de identitate al cărei rezultat este crearea de lumi compensatorii. Poeta artifex, Emil Brumaru se leapădă de eul său cu graţie. Propune în locul figurii acestuia miraje cu un acut efect estetic, cuceritoare jonglerii la fiecare "număr" al spectacolului, dar contradictorii în ansamblul lor. Evitînd propria-i fiinţă ca zonă coerent emoţională, cultivă cu mare dexteritate imagini ce-o împing la periferie, o minimalizează. Copilăria apare evocată elementar (puţin angajant) prin alfabetul datelor senzoriale. Văzul, auzul, mirosul, gustul se dilată nu spre a comunica o trăire mai profundă, ci spre a o drapa sub volutele ingenioasei fantezii ce i se substituie. Naivitatea e trucată cu arta unui mare senzual: "Trebuie să stai mult timp singur ca să poţi auzi lumina. Trebuie să-ţi laşi nările în strujeni ca să simţi cum miros îngerii după-masă. Trebuie să baţi cuie în zid, şi zidul trebuie să fie roşu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ţi aureşti manşetele cămăşii cu fîntîni ca să atingi inocenţa" (Testamentul detectivului Arthur). E pururi prezentă tentativa poetului de-a evada din sine în ambientul proxim chemat în ajutor ca un alibi, de-a se reifica făcînd inventarul acestuia. Seducătoarea înfăţişare calină a textului nu e decît o trapă a evaziunii: "Aeru-i cald şi roz ca sub umbrele, / Crini înjugaţi trag care de parfum, / Fagi ceruiţi în sobe fac un scrum / Mirositor şi fin