Sacerdoţii traci şi geto-daci, asemenea babilonienilor şi egiptenilor cu care erau în contact, şi-au învăluit „în taină“ creaţia spirituală. Tăcerea reprezenta pentru ei semnul înţelepciunii, crezând că astfel se va păstra nealterat conţinutul culturii lor. Străbătând antichitatea greacă şi latină, la noi au ajuns informaţii codificate aproape exclusiv în conţinutul obiceiurilor şi al literaturii populare româneşti şi balcanice. (...) La baza demersului de valorizare a cunoştinţelor medicale din istoria veche stau afirmaţiile lui Herodot despre daci. Aceştia ne sunt prezentaţi ca fiind „cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci“, divinitatea centrală a mitologiei lor fiind Zamolxe, cunoscut zeu şi vindecător. Platon însuşi este uimit de ştiinţa preotului-profet zeificat care credea, întocmai ca în medicina modernă, că nu trebuie vindecat numai trupul, ci mai ales sufletul oamenilor.

Legenda spune că Zamolxe ar fi fost sclav şi ucenic al lui Pitagora, ar fi călătorit cel puţin în Egiptul antic şi ar fi avut uimitoare cunoştinţe în toate domeniile ştiinţei (Herodot – „Istorii IV“ şi Porphyrios – „Viaţa lui Pitagora“), fapte necontrolabile însă istoric… La noi a ajuns, prin creştinism, credinţa în nemurirea sufletului, simbol al veşniciei unui popor creator şi paşnic, care a învins timpul prin CUVÂNT. Platon, în lucrarea „Carmide“, redă dialogul dintre Socrate şi un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxe: „– Prietene, sufletul se vindecă cu descântece. Acestea sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea“. Neîndoielnic, cultura populară a preluat miturile primordiale ale spaţiului getic chiar de la formarea limbii române. Puterea purificatoare a logosului, fundamental în arsenalul magic al tracilor, îşi continuă cu blândeţe şi dragoste călătoria în timpul etern. Citind cu atenţie textele populare româneşti, prin