Am privit toata noaptea straniul dans al focului din soba pe tavanul camerei.
Ma intorceam pe toate partile, tineam ochii strans inchisi, incercam sa numar herghelii de cai imaginari, doar-doar ma va lua somnul. "Maine dimineata te lasam sa mergi la colindet", ma anuntase bunicul, si toata noaptea am plutit treaz pe valul emotiei. Aveam sase ani, dar, in mod cert, incepeam sa fiu mare.
Bunica imi adusese de cu seara un geac mare de lana, facut chiar de ea, mi-a dat sa-mi pun o pereche de ciorapi de lana in plus, vesta si manusi, tot de lana, dar am protestat cand bunicul a venit si el cu o caciula din blana de miel. Nu puteam purta asa ceva la primul meu colindet: faceam, totusi, gradinita la oras! in timp ce ma imbracam, bunica scotea din cuptor o jumatate de dovleac copt. Mi-a dat o lingura si mi-a spus ca asa se mananca inainte de a merge in colindet. Dovleacul portocaliu era cald, dulce si pufos, dar nerabdarea mea era mult prea mare. Am luat cateva linguri, apoi am imbracat haina imblanita a unchiului meu (la cate aveam pe mine, nu-mi mai venea chiar atat de mare) si am iesit in curte, de unde urma sa ma ia cu ea o fata din vecini. Era cu cativa ani mai mare, fusese deja initiata in tainele colindetului, iar bunicii o rugasera sa aiba grija de mine.
Afara era inca noapte, dar dimineata nu mai avea sa intarzie prea mult. Cand a venit fata sa ma ia, bunicul ne facuse deja rost de un ciumag, sa ne aparam de cainii satului, inca nelegati, si ale caror latraturi taiau linistea dimi-noptii friguroase de iarna. Fata m-a luat de mana si am inceput sa inotam prin zapada care ne ajungea pana la genunchi. "Sa nu alergati", a mai strigat bunica in urma noastra.
Aveam de strabatut tot satul, pana la casa in curtea careia se adunau copiii colindetului. Am mers mult, am mers greu si am mers prin intuneric (in acei ani, satul nu avea iluminat public),
