Cei 80 de „copiii înfiaţi“ ai Bucureştiului care locuiesc în căminul Oficiului Naţional pentru Imigrari au parte de condiţii mai grele decât la închisoare.
Ei stau câte 4-5 în cameră şi se luptă să nu moară de foame cu ajutorul celor 100 de lei pe lună pe care îi primesc de la statul roman.
Printre blocurile muncitoreşti din zona Gării Obor, în prima zi de Crăciun, grătarele sfârâiau unul lângă altul. La câţiva metri lângă ele, un bloc alb, cu patru etaje, care aduce mai degrabă cu o închisoare - gard betonat de vreo trei metri, geamuri fără perdele şi agent de pază la intrare - adăposteşte aproximativ 80 de azilanţi fugiţi din toate colţurile lumii: India, Iran, Irak, Palestina, Sudan şi Afganistan.
Copiii războiului
Am stat de vorbă cu Hotak, de 17 ani, şi Mushtaq, de 19, ambii fugiţi din Afganistan. Niciunul dintre ei nu intenţiona să ajungă în România atunci când şi-au abandonat ţara. Au ajuns mai mult întâmplător, pe filiera Iran-Turcia-Bulgaria.
Hotak a ajuns aici în urmă cu două luni, cu ajutorul Asociaţiei „Salvaţi Copiii", care l-a adus din Bulgaria. Părinţii lui, împreună cu fratele, au ramas în Afganistan, riscând în continuare să fie carne de tun pentru talibani.
Mushtaq locuieşte în Bucureşti de un an, dar a primit statutul de refugiat după doar cinci luni. De familia lui nu mai ştie nimic şi se gândeşte la ce e mai rău. „Vroiau să ne omoare pe toţi. Am încercat să fugim împreună, dar nu am putut. La ce se întâmplă acolo, nu cred că mai trăiesc", spune Mushtaq.
Pentru cei doi tineri, exilul este un fel de lungă insomnie pe care o trăiesc la propriu între patru pereţi, împreună cu alţi 4-5 deportaţi aflaţi în aceeaşi situaţie. Toţi stau mai rău ca într-o celulă de puşcărie. Politica de securitate a centrului nu le permite acestora să primească musafiri.
