Guvernele trebuie să construiască nu doar autostrăzi, ci şi spaţii publice.

Ne pregătim să trecem pragul unui an în care cuvântul „modernizare" va domina discursul oficial al Guvernului şi majorităţii care îl susţine. Sună promiţător. Există însă şi riscul ca termenul generos de „modernizare" să se transforme, în timp, într-o lozincă, într-o vorbă de clacă, într-un banc şi subiect de glumă, într-o ocară. Nu ar fi prima dată. Demagogi de toată mâna deja au golit de conţinut termeni precum „consens", „reformă", „parlamentar", „economie de piaţă", „deontologie", „partid", ba chiar „revoluţie" şi „democraţie". Nu suntem încă la Moscova, acolo unde cuvântul „democrat" echivalează cu o înjurătură. Dar putem ajunge.

Prin „modernizare", România ar trebui să devină o ţară în care oamenii să accepte uşor diferenţele şi în care să-ţi facă plăcere să trăieşti. „Modernizarea" nu trebuie să fie un ciocan de partid, cu care unii să le dea în cap altora. „Modernizarea" nu se face prin ucaz. Nu suntem în Rusia din vremea lui Petru cel Mare, în Principatele Unite din vremea lui Cuza ori în Turcia lui Atatürk. Nu suntem o societate alcătuită dintr-un mic grup de elite proeuropene, o clasă boierească arhaică şi o masă amorfă de mujici. Putem să decidem noi, pentru noi, calea de urmat.

Avem, aşadar, de răspuns la câteva întrebări. Una este legată de modificarea Constituţiei. Am fi nişte naivi dacă am crede că desfiinţarea Senatului şi reducerea numărului de parlamentari înseamnă o reformă adevărată. De fapt, ce fel de stat şi de sistem politic ne dorim? De ce fel de garanţii avem nevoie pentru a ne exercita, în deplină siguranţă, drepturile şi libertăţile? Cum se vor controla una pe cealaltă puterile statului? Ce vom căuta, instituţii funcţionale şi proceduri sau lideri providenţiali? Apoi, avem de găsit modelul de dezvoltare potrivit capacităţilor şi mentalită