Tocmai am trăit probabil cel mai science-fiction an din istoria cinema-ului. N-am zis “cel mai bun de la…” pentru că nici Odiseea spaţială nici Războiul stelelor nu au avut în jur, la data premierelor, atâtea filme ştiinţifico-fantastice câte au gravitat prin cinematografe anul acesta. De la animaţii la trilogii japoneze, de la minimalism arthouse la blockbustere jenant de costisitoare, au fost de toate.
Au fost si sequel-uri şi prequel-uri. Ba chiar am avut de văzut şi ditai apocalipsa planetara şi ecranizarea celui mai bun roman roman grafic scris (şi desenat) vreodată. Deşi, sincer să fiu, nu cred că disaster-movies şi super-hero movies ar intra la SF, pentru a evita reproşurile cauzate tocmai de lipsa lor din aceasta categorie, le pun la numărătoare.
De unde atâta pasiune pentru SF? De ce ar risca Hollywood-ul (atât de disperat după încasări sigure şi lungit ciorbe deja testate) să abordeze un gen care, teoretic vorbind, implică în egală măsură inteligenţă, imaginaţie, eforturi tehnice şi investiţii financiare?
- Poate pentru că deja a canibalizat toate celelate genuri, reuşind să exploateze în manieră mainstream chiar şi creaturile nopţii ca zombie şi vampirii? (urmează vârcolacii, dar asta e altă poveste).
- Poate pentru că existau reţete deja testate (Star Wars) de îndulcit şi mediocrizat SF-ul până la nivelul de AG (audienţă generală) frecventabil şi de către puştime şi de către gospodine?
- Poate pentru că în contexte reale deloc plăcute SF-ul şi horror-ul înfloresc prin cinema-uri. De fapt epoca de aur a SF-ului hollywoodian din deceniile 5 şi 6 (Invasion of the Body Snatchers, When Words Collide, Forbidden Planet, War of the Worlds) a coincis cu paranoile nucleare, instaurarea războiului rece şi poate un piculeţ de vină pentru Hiroshima şi Nagasaki.
Cu o economie în criză mondială, trupe în Irak, Afganistan şi even
