Au existat mulţi ticăloşi în această recesiune, dar dacă există şi un erou al crizei, acesta este umilul om care munceşte din greu în ciuda tuturor previziunilor.

Vă amintiţi vara lui 2009, plină de nemulţumiri, de greve şi de revoltă a muncitorilor? Nici eu! Nu s-au întâmplat, deşi ni s-a spus că urmau să se întâmple pe măsură ce recesiunea afecta standardul de viaţă al naţiunilor.

Incidentul curios din 2009 este modul în care muncitori din toate clasele au îndurat şi n-au protestat în niciun fel. Şi asta nu din lipsă de provocări. Cel puţin unii dintre ei s-au confruntat cu ore mai puţine de lucru, cu vacanţe neplătite - ca în cazul acelora din industria britanică de automobile, când Mini, de exemplu, le-a spus tuturor să meargă acasă pentru câteva săptămâni -, cu reducerea salariilor, cum s-a întâmplat la British Airways, sau cu creşteri salariale mai mici.

Eroii recesiunii au fost muncitorii, care n-au făcut nimic pripit sau iraţional, nu au mizat pe instrumente derivate, ci au acceptat costurile recesiunii. Ei nu s-au ascuns în beci, ci au continuat să cheltuiască într-o manieră rezonabilă.

Puţini s-au împrumutat excesiv, aşa cum fac unii întotdeauna, dar există dovezi că până şi această tendinţă s-a moderat mult înainte ca majoritatea comentatorilor să fi luat în calcul posibilitatea ca economia să fie afectată atât de rău. Parcă oamenii ar fi simţit-o venind. Şi ei n-au făcut manifestaţii pentru a încerca să compenseze vremurile grele cu salarii mai mari. Cât de probabil era aşa ceva în urmă cu o generaţie?

Sugerează asta o maturitate economică, o acceptare a faptului că nu poţi să te opui unei scăderi reale a veniturilor naţionale decât cu riscul de a crea inflaţie? Sau muncitorii şi-au pierdut spiritul de luptă? Sau pur şi simplu percep nedreptatea, dar se simt neputincioşi să facă ceva în legătură cu ea? Sau este doar lini