Pe mine mă cheamă Costel în buletin. Aşa mi-au pus naşii mei de la ţară, mai precis naşul Costică: a considerat că nu e bine Constantin, e prea scorţos: aşa că a insistat să nu mă chinui cu numele lui şi mi-a pus simplu, Costel. Nu am simţit că am un nume aşa bun de băşcălie pînă cînd am ajuns în 96, în capitala băşcăliei, Bucureşti.

Colegii mei de la Litere m-au rebotezat imediat: ţie îţi spunem Costi; şi pe mine nu m-a deranjat. Ei bine, de Constantin Noica n-a avut nimeni milă. Şi cum, din cînd în cînd, vreau să dialoghez cu el cît mai natural, o să-i spun simplu: filozoful Costel, pentru uzul unui nerespectuos, Costel zis Costi.

Una dintre cele mai cunoscute moşteniri noiciene este o tîmpenie spusă de filozof, din care eu am dedus măcar gustul pentru artificii şi contrariere: literatura e o formă inferioară de artă, de gîndire, de orice – inferioară în comparaţie cu filozofia. Şi atunci eu îl iau pe Amis şi i-l arăt domnului Costel Noica. Cred că nu i s-au dat romane bune de citit. Amis e prea bun, Costele. Şi mai şi foloseşte şi un cuvînt drag şcolii tale, “fiinţare”. Şi se potriveşte de sărbători:

Mirosea greu a somn. Somnopolis. Mirosea greu a somn, a griji şi nelinişti insomniace, a evadări chinuite. Pentru că, în miez de noapte, suntem toţi poeţi sau prunci, luptîndu-ne cu fiinţarea. La Sosiri nu era mai nimeni în afară de mine. Toată activitatea aeropoertului se concentra la Plecări. Stînd pe culoarul blocat şi ascultînd instrucţiunile la conservă, m-am uitat în jos la locurile de parcare pentru avioane şi la pistele de decolare, prin insulta stratificată a ploii din zori: toţi rechinii cu aripioarele înălţate, vulpile-de-mare, rechinii-balenă, rechinii-albi – ucigaşi. Toţi nişte ucigaşi.

Am uitat să vă spun că ne-am cazat într-o cabană unde căldura e aproape “ioc”. Proprietarul repară de dimineaţă cîte ceva. Turismul romanesc se r