Suntem obisnuiti sa plangem pentru primitivismul romanilor, al institutiilor, al politicienilor si societatii civile, lentoarea si coruptia lor, lipsa de reactie si artificialitatea care le insotesc.
Criticam cu usurinta zi de zi toate neregulile, nenumarate, e adevarat, dar uitam intotdeauna cat de tineri suntem in istoria Europei, cat de tarziu ne-am nascut in lumea moderna si pierdem din vedere locul din care am venim. Caci, daca poporul roman are o oarecare vechime in istorie, statul roman modern are mai putin de 100 de ani de existenta.
Fara a intra prea mult in detaliile complicate ale istoriei, orice varianta de interpretare a datelor am lua in considerare si orice puncte de pornire ne-am alege in trecut, suntem o civilizatie tanara. Iar prin aceasta tinerete se explica multe. Poate chiar totul.
Daca luam in calcul si cei cincizeci de ani de comunism drept un mers inapoi in istorie, ajungem sa nu mai ramanem decat cu doua trei generatii, care si ele au fost, oricum, de sacrificiu.
Daca ochii se ridica dincolo de prezent si isi fixeaza privirea suficient de sus incat sa poata vedea conturul istoriei ultimelor sute de ani, conditia actuala a Romania, destinul ei in viitor ii pot aparea intr-o cu totul alta nota decat cea innegrita de scepticismul si lipsa de speranta cu care ne-am obisnuit in ultimul timp.
Aceasta atitudine nu se inseamna ca negam realitatea sau incercam sa ii gasim explicatii, ori ca am dori astfel sa o justificam. Nu inseamna nici ca nu stim exact unde ne aflam sau ca ne-am amagi in legatura cu prezentul sau cu viitorul apropiat care ar urma. Si nici ca nu ne cunoastem tara pe care o stim, din nefericire, atat de bine si unde ne luptam cu totii cu paradoxuri tot mai ciudate.
Detasarea vizionara de prezentul chinuit si proiectarea intr-un viitor ceva mai indepartat ne pot d
