Doua variabile a avut acest Craciun. Carnatii, o poveste care incepe si nu stii unde se termina, si revolutia, o constanta fara sfarsit a intrebarilor, cu o singura certitudine: tinerii au fost in strada, initiatii in sali de sedinte. Gloantele i-au atins numai pe primii.
Cu stomacul asezat, telespectatorul a putut molfai felii de aducere-aminte, dar din cate am butonat eu, nimeni n-a dus amaraciunea pana la capat incat sa constate ca ne asteapta inca o spirala de 20, in care falia se va adanci. Cea dintre bun-simt si 5 centimetri de obraz din cauciuc.
Si cu burta plina, fericirea se instaleaza deplin, iar creierul motaie, invelit in paturice. Sa dormim, asadar, ca sa nu ne doara capul!
Am privit imaginile cu ochi mai obositi cu 20 de ani, dar mai avizati, si am pus si urechile in priza, dar ele n-au auzit ceea ce a suprins pelicula.
Spusele Doinei Cornea, care in 26 decembrie 1989 il implora pe Silviu Brucan, in studioul 4, sa priveasca spre tineri ca spre salvarea Romaniei, si sa accepte ca Ion Iliescu trebuie sa faca dovada bunei-credinte, pentru ca poporul nu-l cunoaste ("il cunoastem noi", a replicat tovarasul de platou), s-au infipt in eter ca o palma, si ciudatenia se afla inca acolo.
Cei care au pornit revolutia in strada, impreuna cu mortierele, si au ajuns sa ocupe inalte functii de demnitate publica pot fi numarati pe degetele unei maini. Pe restul nu i-a sunat nimeni pe la edituri, domicilii fortate si alte forme de rezistenta (unii i s-au opus lui Ceausescu si au ajuns in beciurile securitatii, alti disidenti, ca Ion Iliescu, au fost plasati in esalonul 2 sau 3), ca sa se stranga la CC, ca sa instaleze o noua putere.
Nu erau verificati, nu faceau parte din garnitura pregatita sa preia fraiele, or destinul nu e pentru indivizi, ci pentru persoane.
Dupa 20 de ani consemnam
