În vârstă de 89 de ani, băimăreanul se ţine bine. Fuge de singurătate, mai ales de când şi-a pierdut soţia, în urmă cu patru ani. Verile, colindă ţara cu familiile sale de albine şi colecţionează amintiri.

Simeon Mărieş a avut o viaţă plină, însă nelipsită de griji şi greutăţi. A muncit de tânăr, în anul 1938 fiind deja şef de oficiu poştal în satul natal, Fersig. „Anul 1940 m-a prins tot la poşta din sat, când au venit ungurii. Am avut de ales între a rămâne, a învăţa limba maghiară şi a-mi însuşi regulile impuse de aceştia şi a pleca. Am hotărât să rămân", relatează bătrânul. În 1941, a fost detaşat în apropierea Bratislavei, unde a rămas până a trecut frontul. „Erau vremuri grele pe atunci. Te puteai aştepta în orice clipă să-ţi pierzi viaţa", îşi aminteşte băimăreanul.

Băimărean de peste 50 de ani

A ajuns în Baia Mare în data de 8 mai 1944. Bătrânul povesteşte că s-a refugiat la nişte bătrâni din oraşul vechi, iar o zi mai târziu, a aflat cu bucurie că se sfârşise războiul: „În megafoane se striga că s-a terminat coşmarul. De bucurie, am mers pe jos până în satul meu natal".

Din anul 1954, s-a stabilit definitiv în Baia Mare, s-a însurat şi a lucrat ca adjunct al şefului de Oficiu Poştal Regional. A ieşit în pensie de boală în 1968, pe vremea în care s-au format judeţele. „De atunci, iau statului banii degeaba", glumeşte bătrânul.

De stupărit, s-a apucat prin 1965. „Socrul m-a «obligat» să cresc albine. El era stuparul Fermei de Stat din Seini şi mi-a adus şi mie o familie de albine. În timp, a început să-mi placă să mă ocup de albine", arată Simeon Mărieş. În momentul în care a ieşit la pensie, avea deja 20 de familii de albine. „Prin 1980, aveam şi 120 de familii. Vreme de 12 ani, verile mi le petreceam în Bărăgan, pentru că duceam albinele la floarea soarelui. Am îndrăgit acea zonă a ţării, parcă trăiam în r