Uneori, oamenii mari uită cum să privească în oglindă. Oboseala, tristeţea şi obişnuinţa le mişcă imperceptibil conturul şi îi aduc uşor de spate, suficient însă cît să nu se mai recunoască. Tot ce văd sînt ridurile de pe frunte, cearcănele de sub ochi, linia tot mai rărită a părului, nodul strîmb al cravatei şi toate acele „dacă“-uri şi „poate că“-uri fără de care ar putea să-l zărească, dincolo, pe copilul din ei care aşteaptă, la fel de curios ca altădată, şi le zîmbeşte, nerăbdător să pornească într-o nouă aventură. În oglindă, de cealaltă parte... departe, departe.

O chestiune de optică

Un lucru era sigur: plutea în aer o cuminţenie mult prea stranie. Odată ce m-am strecurat afară dintre cuburile de sticlă şi oţel ale gării din Kyoto, am inspirat aerul albastru şi rece şi am privit curioasă cerul. Un soare cu dinţi, leneş ca o pisică de Cheshire, şi-a şters de pe cer rînjetul felin, şi-a întors coada vărgată şi a dispărut într-un pocnet de fum, aruncînd peste oraş o ceaţă argintie care a plutit un timp între cer şi pămînt, agăţată de vîrfurile joase ale celor trei munţi ca nişte dealuri – Higashiyama, Kitayama şi Nishiyama. După ce fumul strălucitor s-a risipit, am putut vedea oraşul în care intrasem. Curios lucru, părea că totul doarme un somn adînc de veacuri, pe străzi nu se zăreau fiinţe, ci umbre discrete care se mişcau cu paşi inaudibili. Prin geometria prăfuită a străzilor, alcătuită din linii şi unghiuri drepte, mă deplasam ca un pion stingher pe tabla de şah golită în urma bătăliei. La prima vedere, Kyoto mi s-a părut un oraş modest, de o frumuseţe eluzivă şi rece, şi mi l-am imaginat ca pe un mugur din frunze de ceai, cu un nufăr regal sau cu o floare de iasomie la mijloc, ce se desface în apa fierbinte eliberînd floarea care eclozează în transparenţa verzuie a lichidului. Oraş tăcut şi blajin, ce doarme cuminte la poalele munţilor, dar