Romanul, apărut în 2006, a cîştigat Premiul James Tait Black Memorial în acelaşi an, Premiul Quill în 2007 şi Premiul Ignotus pentru roman străin (în Spania) în 2008. Cel mai prestigios este, fără îndoială, Premiul Pullitzer din 2007. În 2009 a fost ecranizat, cu Vigo Mortensen în rolul tatălui (regia John Hillcoat).

Ce este cu acest roman, de ce a atras el atenţia cititorilor de pretutindeni?

Într-o lume dezolantă, după o catastrofă planetară, printre rîuri negre şi zăpadă cenuşie, sub „lumina calică a soarelui“, într-un timp în care „niciodată a şi trecut“ sau „Nu există pe urmă. Acum este pe urmă“, un bărbat şi fiul lui merg pe drum. Nu au nume, nu-şi spun pe nume. Dar copilul îi spune „tati“. Mama copilului a murit, fotografia ei au abandonat-o (ceea ce îmi pare cam exagerat, totuşi). Figura mamei mai apare din cînd în cînd în visele tatălui, ca imagine, în frînturi de conversaţii din vremea în care acestea mai existau, înainte ca tăcerea să se lase între ei, pentru că nu mai vorbeşti despre moarte cînd ea e aproape. Într-o lume ca acelea visate sau plăsmuite uneori de imaginaţia copilului, o lume înspăimîntătoare, dar niciodată ca aceasta, nu se au decît pe ei.

Într-o lume săracă, atît de săracă de parcă nici cuvintele nu mai sînt. Dialogurile sînt monosibalice aproape în totalitate (nu avem nici liniuţă de dialog, nici ghilimele!). Totul este minimal, cuvintele folosite sînt cele strict necesare. Inclusiv ale autorului. Şi totuşi, avem parte de multe amănunte. Totul este descris minuţios (dar în cuvinte puţine, cum am zis) – fiecare mişcare, fiecare gest. De parcă ele, gesturile, ar fi toată averea celor două personaje. Şi trec prin momente în care, într-adevăr, nu mai au nimic altceva.

Cei doi merg pe drum, spre Apus, spre ocean. Ca în vremurile goanei spre vest, ca în vremurile în care civilizaţia cuprindea America. În drumul lor