Vieţuirea în comunităţile închise duce la o tiranie a prejudecăţilor, a nemişcării în timp. Traiul urban i-a dezinhibat într-atât pe navetiştii epocii multilateral dezvoltate, încât ei s-au dezbărat brusc de cenzura autoimpusă în satele natale. Iar revărsarea brutală de nonconformism de acum este chiar consecinţa eliberării de această constrângere lăuntrică. Proaspăt orăşenizaţi, şi forţat totodată, foştii săteni nu şi-au însuşit şi valorile civilizaţiei urbane.

· Cineva mă întreabă de ce sunt atât de pesimist. "Pentru că m-am născut muritor, nu-i suficient?", îi răspund interogativ. Restul e pleavă de cuvinte, rumeguş şi nu poate schimba nimic din soarta ce ne-a fost pecetluită tragic. Uneori, uităm că reprezentăm de fapt segmente pipernicite de viaţă şi râdem, ignorând scurtimea existenţială. Din nefericire, nu suntem în stare să ne uităm mereu efemeritatea, precaritatea. Ce optimişti am fi în veşnicie!...

· Orice apariţie în public mă paralizează. Mă rigidizez dintr-odată şi mă aricesc. Un fel de vulnerabilitate mi se cuibăreşte înlăuntru şi implor zeii să-mi curme grabnic supliciul. Solitar şi introvertit dintotdeauna, n-am deprins arta colocvialităţii. M-am ferit de când mă ştiu de scenă, de luminile rampei, de arătarea în faţa publicului. Şi totul provine, n-am îndoială!, din copilărie. Libertatea aceea necăpăstruită în singurătatea deplină a satului m-a ţinut în propriu-mi prizonierat. În sânul naturii aproape sălbăticite iei deprinderile sălbăticiunilor şi-ţi ascuţi instinctele de fiară domesticită rudimentar. Comunici doar cu tine şi ratezi lecţia împărtăşirii, a comunicării verbale. Jocul acolo îşi avea regulile stabilite de mine, şi asta a fost suficient ca să resping, ulterior, încercările altora de a mă subordona. Adus la oraş, mi-am pierdut libertatea iniţiatică, iar stângăciile inerente m-au fragilizat. Fiecare acomod