Mircea Mihăieş: „Cred în jurnaliştii care şi-au pus nu doar talentul, ci şi credibilitatea în slujba unor idei politice. Și-au pus-o ştiind că riscă totul - inclusiv ca ritualurile aristocraticului ceai de la ora cinci să devină băutura searbădă a atâtor miezuri de noapte bântuite de nelinişte”.
L-am descoperit pe Henry Fairlie (1924-1990) abia în toamna acestui an. Mi-au atras atenţia titlul cărţii, Bite the Hand That Feeds You („Muşcă mâna care te hrăneşte”) şi subtitlul ei („Essays and Provocations”), o culegere de articole din presa anilor ’50-’80, publicată de Yale University Press (2009).
Britanic de origine, Fairlie şi-a petrecut o mare parte din viaţă în Statele Unite, colaborând îndeosebi la „The Washington Post”, „The New Yorker” şi „The New Republic”. A publicat câteva cărţi şi a produs o veritabilă revoluţie în jurnalism. A adus în presă tehnicile romancierului, scriindu-şi articolele cu o vervă întâlnită doar la clasicii epocii realiste.
'În mica încăpere ocupată în dependinţele săptămânalului „The New Republic”, într-o perioadă când nu şi-a putut plăti chiria, ţinea operele complete ale lui Dickens pe pervazul geamului, unde „cotoarele se întăreau de la frigul geamului, iar paginile se înmuiau de la căldura radiatorului”.
Henry Fairlie e inventatorul conceptului „Establishment”. Iniţial, termenul descria procesul prin care Marea Britanie a ajuns să fie condusă de o vastă reţea de persoane legate unele de altele. Ulterior, cuvântul a dobândit o circulaţie universală, referindu-se nu doar la „centrele de putere”, ci şi la „întreaga matrice de relaţii sociale şi politice prin care este exercitată puterea”.
Descris drept un fel de „Casandră conservatoare”, Fairlie continuă tradiţia marilor polemişti britanici, de la Swift la Burke, până la Oscar Wilde şi G. K. Chesterton. Vorbele acestuia din ur
