Am avut odată ocazia să constat că poştaşii îşi pot face treaba cu o sîrguinţă specifică meseriei lor. Unul mi-a adus acum cîţiva ani, cu o precizie de ceasornic, un mandat telegrafic, după ce a mers kilometri întregi pe jos, pînă în creierii munţilor, pe o ploaie cu bulbuci. Nici n-a vrut să audă de bacşişul pe care mă simţeam obligat să i-l ofer pentru aşa o osteneală. Nu i-a trebuit nici ţuică şi nici sobă, măcar două minute. „Nu vă faceţi probleme, doar e datoria mea“ – s-a scuzat uşor încurcat şi a fugit înapoi în jos, prin ploaia deasă. E poate cea mai frumoasă amintire pe care o am (dacă nu cumva singura de acest fel) despre funcţionarea unei instituţii româneşti. M-am simţit ca în Elveţia.

Reversul medaliei e însă de găsit la oficiul unde stau lunar la coadă pentru a ridica o prăpădită de alocaţie. Marea sală zumzăie de fiecare dată ca un stup plin de albine nemulţumite. Rareori se întîmplă ca de la o lună la alta, aceeaşi operaţie să se petreacă la acelaşi ghişeu. De fiecare dată trebuie să întrebi de două ori pentru a fi sigur că te aşezi la coada cea bună. Iar operaţiunile se desfăşoară metodic... în ritm de melc. Îndărătul ghişeului din faţa intrării zace un bărbat mototol, un fel de urs mare şi blînd, cu degete butucănoase cu care nu se ştie cum de reuşeşte să răsfoiască dosarele şi mandatele. La un ghişeu din dreapta oficiază o blondă durdulie cu voce ascuţită, care pare foarte iute. Am constatat însă de mai multe ori că vioiciunea i se manifestă doar în vorbire, nu şi în mişcări. Ultima dată însă, am nimerit în stînga, la roşcata cu vîrtej alb şi ochelari de pisică. Femeia căuta întruna diverse acte şi din cînd în cînd dispărea undeva în dos, sub acelaşi pretext al căutatului. Lungă aşteptare. Privirile noastre, ale celor de la coadă, urmăreau tîmpe derularea la nesfîrşit pe un ecran a unui scurt filmuleţ promoţional în care poştaşii români,