Povestea anterioară încerca să încadreze, într-un fel de sistem de rame, să completeze perspectiva feminină cu cea masculină. După unii critici literari, la apariţia în volum, dar şi comentatori, la postarea de aici, operaţiunea a reuşit, iar „pacientul” a scăpat cu viaţă. După alţi comentatori, e drept că mai puţini, nu. Acum, sînt într-o poziţie şi mai delicată, devreme ce n-a rămas nici urmă de perspectivă masculină. Proza a apărut, de asemenea, în volumul La Morrison Hotel. Povestiri de pînă azi în ediţie definitivă, EuroPress Group, Bucureşti, 2007.

Personajul Maria dedică această mărturie Sabinei celei adevărate, care i-a dăruit caietul

Mă cheamă Maria şi încerc, la aproape patruzeci de ani, să aflu ce e cu mine, mă caut, poate mă voi găsi. Sînt momente în care trebuie să vorbesc, ştiu că trebuie să vorbesc. Am încercat cu prietenii mei, cu prietenele mele, dar n-a mers. Ceva mă bloca, nu puteam merge pînă la capăt, hălci mari de adevăr rămîneau în rezervă. Nu pentru că ar fi fost vorba de lucruri deosebite, foarte grave, foarte neplăcute sau foarte plăcute, ci pentru că, pur şi simplu, apărea un blocaj, se căsca o falie şi nu mai puteam trece peste ea, nu mai puteam vorbi. Odată, citind un articol într-o revistă de popularizare, am crezut că un psihoterapeut ar putea rezolva problema asta. Aţi văzut că au început să apară şi la noi. Ba chiar să aibă clientelă, deşi oamenii nu sînt încă atît de bogaţi în ţărişoară. Am ales o femeie, cu gîndul că-mi va fi mai uşor, că mă voi putea deschide mai lesne, dar n-a ieşit nimic. Era o cucoană între două vîrste, care se dorea mai vioaie şi mai decrispată decît o ţineau puterile şi toată vorbărie ei suna fals. Părul aruncat aiurea în toate direcţiile, în şuviţe multicolore, nu ajuta cu nimic la destinderea atmosferei. Nici modul în care îşi încreţea aiurea fruntea, cînd dorea să pară